Month: July 2014

Cine și ce suntem

by Vlad Stroescu

Încurcăm prea mult pe “cine suntem” cu “ce suntem”. Și ierarhia dintre ele.

Suntem oameni și asta nu e echivalent cu a spune “suntem doctori”, sau “suntem key account manageri” sau “suntem competenți, talentați, dotați, etc”. Cine suntem ar trebui să fie infinit mai important decât ce suntem.  Dar aparent nu e deloc așa.

Trăim un soi de tiranie a CV-ului. Am ajuns o palidă reflecție a lui. Aparent, singura cale de salvare e să ai un CV bogat, așa ești și tu bogat. Tot ce nu e trecut în CV nu există, limitele colii A4 sunt limitele vieților noastre.  Competența, specializarea, profesionalismul – cuvinte sunătoare ca talăngile- surclasează oricând omenia.

“Nu sunt făcut pentru asta”, îmi spune cineva, legat de meseria pe care a ajuns să o facă și care îi mănâncă viața încetul cu încetul. “Nu ești făcut pentru nimic”, aș vrea să-i spun, dar ar crede că îl insult. Dar niciunul dintre noi nu e făcut pentru niciunul dintre rolurile pe care ajungem să le jucăm. Cum să-ți privești copilul în ochii mari cu care te fixează imediat după ce se trezește din somn, și să-i spui: tu te-ai născut să fii contabil? Sau doctor? Sau pilot de curse? Nu i-ai impune copilului tău asemenea granițe, de ce ți le-ai impune ție, sau oricui?

Nu știm de ce ne naștem, nici de ce murim. Să pretindem contrariul înseamnă să ne mințim singuri, sau între noi. Desigur, trebuie să învățăm o meserie, trebuie să avem un rol, dar asta nu e ceea ce suntem. Știu să mânuiesc ciocanul și nicovala, dar nu mă cheamă Ciocan Nicovală.

Și totuși, așa te strigă toată lumea. Ciocan, ia vino încoa. Nicovală, fă-ți treaba, altfel nu meriți să mănânci, să dormi, să exiști. Cine mai ține minte cum te chema de fapt?

Nu știm de ce ne naștem, dar am putea crede într-un scop anume al nostru.

 

Sfântul Craiu Mutu

by Vlad Stroescu

Acum vreo șapte ani, am scris o povestire scurtă, pentru un concurs literar de amatori pe tema „București”. Eram medic rezident, stăteam în Rahova, era vară și extraordinar de cald. Noaptea nu se putea dormi (aerul condiționat era un lux pentru majoritatea locuitorilor), dar afară era aproape plăcut. Terase modeste peste tot, pline de oameni, iar oțetarii, singura vegetație care suporta dogoarea betonului, răspândeau un miros dulceag. Pentru mine, ăsta a rămas mirosul Rahovei și al tinereții mele post-studenție. Am scris „Craiu Mutu” într-o singură asemenea noapte, și n-am revenit asupra ei niciodată, așa că se vede din plin stângăcia și chiar câte o greșeală gramaticală, pe ici, pe colo. A apărut în revista Time-Out, care între timp a dispărut cu tot cu site, și credeam că am pierdut povestirea definitiv, nu o mai aveam salvată pe nicăieri.  Evident, așa ceva nu se mai poate în zilele noastre, și cineva a găsit-o și mi-a dat-o înapoi zilele trecute, îi mulțumesc mult.

O repostez aici. Nu știu dacă merită citită, cel mai probabil – nu, dar mă gândesc să îi redau viața de povestire citibilă de oricine, pentru că, de bine sau de rău, e un vestigiu al unei perioade foarte frumoase din viața mea.

***

Sfântul Craiu Mutu

Puţină lume îşi mai aduce astăzi aminte de Craiu Mutu. A rămas un fel de poveste din ce în ce mai imprecisă şi cu mai multe variante, care nu mai depăşeşte limitele Ferentarilor, şi pe acolo o auzi foarte rar, dacă vreun moş ca mine nu ţi-o spune pe la cantina din capul străzii Veseliei. Însă când l-am cunoscut eu pe Mutu, faima i se dusese de mult în toată ţara, venea lumea la el de peste tot să-i ceară sfatul. După război şi până la moarte a rămas faimos, chiar dacă prin ziare nu s-a mai scris de el, însă înainte, în tinereţe, presa vremii îl dibuise şi scria adesea despre el prin paginile de la coadă. Ştiu sigur de existenţa unui articol din 1932, în Universul, păstrat la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, în care se vorbea despre “Sfântul Craiu Mutu” . E singura probă materială de care dispun că nu am visat totul din ceea ce voi scrie, deşi articolul de care amintesc e plin de invenţiile şi legendele obişnuite. E chiar uimitor câte vorbe au curs pe seama unui om care nu a rostit un cuvânt toată viaţa. Liniştea şi uitarea de astăzi par mult mai fireşti. 
Continue reading “Sfântul Craiu Mutu” →

Cancerul din apartamentul confort doi

by Vlad Stroescu
Atâta timp cât eşti sănătos şi ai un venit stabil, chiar dacă e foarte mic, supravieţuieşti. Chiar şi în România. Problema e ce se întâmplă dacă una dintre condiţii nu mai e îndeplinită. De regulă, se anulează şi a doua.
O să fac în cele ce urmează o prezentare de caz. E un caz inventat de mine, dar nu l-am visat azi-noapte, nici nu fac ficţiune speculativă. E o sinteză a multor oameni pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului, cu poveşti, din păcate, foarte asemănătoare.
E vorba de doamna A, care era, până mai deunăzi, femeie de serviciu într-o societate privată. Are trei copii şi un soţ electrician. Meserii cinstite, foarte prost plătite (pe lângă ei, chiar şi un medic rezident e un nabab), dar ei au făcut mereu faţă, şi-au dat copiii la şcoală, s-au descurcat cum au putut în micul lor apartament de două camere din vârful unui bloc confort doi. La limită, dar fără datorii şi fără foame.
Pe doamna A au apucat-o la un moment dat nişte dureri mari de burtă. Nu mai era de stat, aşa că s-a dus la spital. Acolo a aflat că are apendicită, şi trebuie să se opereze rapid. Asta e, familia a făcut un consiliu, şi-au mobilizat resursele – că la doctor nu te duci cu mâna goală, şi doamna A s-a operat. Nimeni nu i-a cerut bani, nimeni nu i-a refuzat banii. Când doctorul e plătit ca o femeie de serviciu, trebuie să existe o solidaritate, ceva, acolo, nu? Lumea se descurcă.
După operaţie, durerile de burtă n-au dispărut deloc. Ba din contră. Aşa că s-au mai făcut nişte analize, o ecografie, şi s-au găsit nişte pietre la vezicula biliară. Trebuiau şi alea scoase neapărat. Consiliu de familie, mobilizat resursele, femeia s-a operat din nou. Nicio clipă vreun act medical nu a fost condiţionat, dar poţi să te duci la doctor aşa, nepregătit? Voi ce aţi face? Întocmai. Era deja cam albastră situaţia. Bolile ca bolile, dar economiile erau golite şi nu multă lume dă cu împrumut zilele astea.

Continue reading “Cancerul din apartamentul confort doi” →

Despre iluzii, sens și depresie

by Vlad Stroescu

Problema disperării existențiale e că plasează omul în afara lumii.

La o întâlnire recentă cu un autor al unei cărți despre depresie, cineva a spus că, până la urmă, depresia e justificată. Marea mirare ar fi că există oameni care nu sunt deprimați. Asta pentru că, spunea vorbitorul, în ultimă instanță întreaga noastră existență în Univers este lipsită de sens, și că, în fața acestei supreme futilități, revolta este singurul răspuns sănătos mintal („Rage, rage, against the dying of the light”, că tot sărbătorim centenarul Dylan Thomas). Un alt invitat vorbea despre sistemul de iluzii pe care trebuie să ni-l fabricăm ca să suportăm acest adevăr, și că orice depresie este de fapt prăbușirea acestui sistem de iluzii.

Continue reading “Despre iluzii, sens și depresie” →