În momentul în care scriu articolul de faţă, plouă. Ba chiar tună şi fulgeră, pe deasupra, iar fiica mea cea mare s-a băgat sub plapumă, de frică. Sper că pe dumneata, cititorule, nu te plouă, ar fi păcat de exemplarul din „Viaţa medicală“ pe care îl ţii în mână. Dar, dacă te plouă, nu e mare tragedie. Fă-ţi un coif din ziar şi dă-i înainte. Când plouă, ne decantăm. Cei mai mulţi dintre noi se ascund care încotro şi rămânem doar câţiva. Există o solidaritate nespusă între cei care stau în ploaie. Dacă aţi uitat de ea, poate chiar merită să o căutaţi dinadins.
Pe mine m-a plouat destul de tare zilele trecute. Mă duceam la un seminar la care trebuia să vorbesc angajaţilor unei corporaţii despre cum te poţi lăsa de tutun. Eram pe drum cu bicicleta şi ploua torenţial, aşa că drumurile erau complet blocate de traficul intens, pentru că nimeni nu vrea să se ude în afara maşinii. Aşa se face că am ajuns primul la destinaţie, cu mult înaintea celorlalţi, care, pesemne, erau toţi şoferi sau pasageri. Am avut timp să mănânc un corn şi să beau o cafea, sub o streaşină, undeva pe platforma Pipera. Până la urmă a trebuit să renunţ la adăpostul precar şi să mă îndrept spre minicartierul business unde trebuia să conferenţiez. Continue reading “Conversații în ploaie” →

Am avut onoarea, într-o sâmbătă, să vorbesc la o conferinţă care şi-a propus să examineze interacţiunea dintre depresie şi societate. Ascultându-mi colegii, mi-am pus pentru a câta oară întrebarea originii alienării din boala psihică. Este depresia intrinsec alienantă, conţine în ea germenul izolării sociale, sau societatea e autorul exclusiv al alienării? Sau poate că boala şi societatea concură în a rupe omul de realitate? Probabil, niciuna. Poate că e, de fapt, un sofism să-ţi imaginezi că o tulburare psihică poate fi redusă la o ecuaţie care conţine, separat, termeni biologici, psihologici şi sociali. Dacă depresia nu ar fi fost ireductibilă, am fi separat-o deja în componente gestionabile. Eroarea e una de limbaj, de mod în care abstractizăm lumea naturală.
A doua zi au fost alegerile. Scriam de curând că politicienii noştri ne reprezintă cu fidelitate. Ei sunt imaginea fantasmelor şi dorinţelor mai mult sau mai puţin conştiente ale societăţii în care trăim, una în care empatia, simţul civic, cultura etc. nu sunt nevoi internalizate, ci concepte abstracte, care nu au nimic de-a face cu vieţile noastre individuale. În sănătate, nu putem spera la niciun sistem coerent sau în care binele omului să fie primul motor, atâta timp cât eu însumi, român mediu, nu sunt interesat de alt bine decât al meu. Nu că francezul ar fi mai interesat sau mai empatic decât românul – rezultatele la alegerile pentru Parlamentul European au arătat cât de mult contează instinctul şi viscerele faţă de etică şi raţiune. Doar că francezul, de la Revoluţia din 1789 încoace, a avut timp să-şi dezvolte un „cortex prefrontal“ în stare să-şi păstreze autonomia chiar şi când sistemul limbic votează cu extrema dreaptă. Sau măcar să sperăm că va fi în stare. Continue reading “Sofismul alienării” →