Cu mai mulți ani în urmă, când eram student la medicină, câteva cărți extraordinare m-au ajutat să mă hotărăsc să devin psihiatru. Unele dintre ele, în mod ciudat, sunt uitate, sau poate că așteaptă să fie descoperite, cum e Conștiința lui Henri Ey. Altele, sunt faimoase, dar am impresia că sunt citite puțin, sau sunt expuse pe raftul curiozităților. În general, tot ce atinge “nebunia” e fascinant, dar de la o distanță sigură, ceea ce e crud și nedrept în sine. În fine, cartea la care mă gândesc e The Anatomy of Melancholy, a lui Robert Burton, un volum gros și vechi de patru sute de ani, dar cititorul curios al secolului douăzeci și unu e imediat absorbit de el, și cu greu mai poate ieși. Deși puțini sunt cei care se pot lăuda că au parcurs din fir-a-păr acest bulgăre uriaș de literatură hibridă; dar asta nu contează prea mult, pentru că e o carte ca o lume în sine, la care merită să te tot întorci înarmat cu uneltele de explorare.

Cartea lui Andrew Solomon, Noonday Demon – An Atlas of Depression, peste secole, amintește imediat de Burton. Traducerea în română, nu știu dacă în mod voit, face referința nemijlocit pe copertă: O anatomie a depresiei, dar asemănările nu se opresc la titlu. Ambele cărți au o curgere erudită și polimorfă ce aduce aminte de entuziasmul Renașterii. Dacă am vrea să o atașăm unei discipline, dincolo de eticheta “nonficțiune”, “Demonul de la amiază” este o carte de antropologie, în măsura în care antropologia este articularea alterității cu familiaritatea. Solomon scrie cartea cu mult înainte de a fi certificat el însuși ca autoritate în materie (de anul trecut este doctor în psihologie); o scrie fiind el însuși afectat de depresie clinică; își ia zilnic tratamentul complex (patru substanțe psihotrope) și merge la psihoterapeut. Simultan, pleacă în cele patru colțuri ale lumii, înregistrează și chiar încearcă toate remediile, convenționale, tradiționale sau excentrice, chiar și pe cele care sunt evident șarlatanii, se supune ritualurilor, intervievează zeci de oameni aflați în suferință. Trece în revistă istoria concepțiilor despre depresie (și îi dedică mai multe pagini lui Burton). Încearcă și, pe cât e omenește posibil, reușește să înțeleagă actualele teorii și practici ale artei psihofarmacologice (folosesc cuvântul „artă” în deplină cunoștință a lui), o întreprindere atât de complicată încât puțini sunt psihiatrii care pot pretinde că ei înșiși manipulează tratamentele dincolo de standardele trasate de ghiduri. Nu are prejudecăți, dar nu se ferește de a face judecăți. Pe scurt, face așadar ceea ce antropologii numesc observare participativă. Rezultatul e o lucrare  bogată, stranie și imediat familiară în același timp. Există o metodă de lucru, dar autorul e un scriitor profesionist, așa că în loc de un tratat steril avem un page-turner la capătul căruia ai aceeași senzație de bine, de transcendență, pe care ți-o dau romanele bune, fie ele cu un subiect grav și dramatic.

În sensul cel mai larg al termenului, este o carte antropologică pentru că ea face ceva ce psihiatrii se străduiesc să facă de multă vreme și cel mai adesea eșuează: subiectul ei e mult mai vast decât depresia, este omul întreg. Continue reading “Despre o carte: Andrew Solomon – Demonul de la amiază” →

Deși nu am niciun merit deosebit, o să particip activ la lansarea de carte prezentată mai jos. Dacă aveți chef să discutăm despre depresie într-o încăpere plină de cărți, vă aștept cu mare drag să ne cunoaștem sau să ne revedem. În zilele următoare, o să public aici propria mea „recenzie”, așa că nu schimbați canalul. Asta dacă nu cumva preferați să vă plimbați pe afară cât mai e frumos! Spoiler: e o carte minunată.

Identitățile noastre virtuale au și ele nevoie de locuința lor. Până acum, eu unul eram împrăștiat prin prea multe locuri. Așa a apărut vladstroescu.ro și am intrat și eu în secolul XXI.

În curând voi aduce aici postările mele din site-ul găzduit de Medlife. Asta când o să-mi dau seama cum să procedez. Later edit: Am reușit.

Până atunci, ele sunt încă disponibile la vladstroescu.medlive.ro.

Trebuie să mulțumesc Hotnews și Medlife pentru experiența de la medlive.ro, mi-a îmbogățit cel puțin viața profesională. Simplul fapt că m-am mutat aici nu schimbă absolut nimic din relația mea cu dumnealor, cel puțin din punctul meu de vedere.

După cum unii dintre dumneavoastră poate știți, mai un blog, mult mai vechi, personal. Acela va rămâne deocamdată acolo unde e.  Mulțumiri celor care mă ajută cu ea, se știu dumnealor 🙂

Însă noua mea casă e aici.  Și pentru ea trebuie să mulțumesc celor ce m-au ajutat. (Observați că sunt destul de neajutorat și nu prea mă descurc singur.) Aici o să tentez imposibilul: să amestec partea legată de profesie cu cea personală. Sunt și eu curios ce struțocămilă o să iasă.

Mulțumesc că sunteți aici și: la drum!