Florin Chirculescu (pseudonim literar: Sebastian A. Corn), este, printre altele şi în ordine aleatorie: scriitor, chirurg toracic, şef de sindicat medical.
A imaginat un nou procedeu chirurgical, fixarea voletului costal cu material textil. Romanele sale, pe care le publică într-un ritm constant din anii ’90, au fost de fiecare dată premiate literar; „2484-Quirinal Ave“, „Cel mai înalt turn din Baabylon“, „Imperiul Marelui Graal“, „Vindecătorul“ sunt printre titlurile cele mai populare. În lumea online, e cunoscut şi datorită blogului său, „Împricinatul de Corn“. Cel mai recent roman al său, „Ne vom întoarce în Muribecca“, va fi lansat vineri, 21 februrarie, la ora 18, la Centrul socio-cultural „Jean-Louis Calderon“ din Bucureşti.

Vlad Stroescu: Domnule doctor, pentru că eşti chirurg, ai automat o persona publică, pentru pacienţii dumitale. Pe lângă asta, numele Florin Chirculescu este sonor printre medici, mai ales datorită unei faimoase scrisori deschise de acum cinci ani, cu care foarte mulţi dintre noi am rezonat dureros, şi pentru implicarea ta socială şi sindicală de atunci şi până azi. Cititorii de SF, din care unii întâmplător sunt medici, îl ştiu pe Sebastian A. Corn de vreo douăzeci de ani. Alţii îi citesc însemnările savuroase de pe blog. Sunt deja vreo patru identităţi. Sau e una singură?

Continue reading “Dublă personalitate: scriitorul Corn şi chirurgul Chirculescu” →

Poveştile sunt obligatorii. Nu putem să existăm fără ele. Suntem nevoiţi, desigur, să le ascultăm, dar nu ştiu câţi dintre noi îşi dau seama că suntem nevoiţi să le şi spunem. Mai întâi, ne spunem nouă înşine poveşti. Deprindem poveştile din copilărie, ne ataşăm de una dintre ele, în care fiecare dintre noi se face protagonist, şi ne-o tot spunem, cu convingere, până când ajungem să o credem şi să navigăm cu ea pe realitate precum într-o barcă în care ai impresia că eşti pe uscat şi n-o să te scufunzi. Şi dacă ai noroc, ajungi şi la ţărm. Apoi, spunem poveşti celorlalţi. Ca medici, spunem o poveste fiecărui pacient în parte şi, dacă pacientul nu ne crede, n-am făcut nimic. În această privinţă, medicul îşi regăseşte strămoşul renegat, de care am vrea să n-auzim nimic: şamanul, vrăjitorul, berevoiul.
Vine însă şi vremea când spunem poveşti copiilor şi asta este partea frumoasă a lucrurilor. Dar ce-ar fi să te pună propriul copil să-i spui povestea tuturor poveştilor? O singură poveste, care să închidă în ea toate celelalte poveşti, dincolo de care să nu mai fie nevoie de nimic de spus. Ce i-ai răspunde? I-ai spune povestea ta, cea care îţi este suficientă? Desigur că nu, un părinte bun nu-şi sechestrează copilul în propria istorie. I-ai spune, poate, povestea pe care o spui pacientului? I-ai vorbi de etiologie, fiziopatologie, idiopatic şi esenţial? Evident că nu. Cel mai probabil, i-ai spune că, dacă o asemenea poveste există, tu n-ai găsit-o. Şi, dacă eşti în stare de o minimă autocritică, ţi-ai aduce aminte, măcar în clipe din astea, că sub tine nu e pământul solid, ci haosul mişcător al oceanului. Dar asta e facultativ. Dacă eşti un intelectual cu ochelari, poate o să-ţi spui în sinea ta că suntem postmoderni, în sensul în care postmodernismul e acea eră în care nu mai există nicio super-poveste. Însă asta n-ar fi în sine decât o altă poveste. Dacă nu e mulţumit şi începe să plângă, îi mai spui o dată Albă ca Zăpada. O să îi explici tu, din nou, cum stau lucrurile, când o mai creşte. Continue reading “Povești post-moderne” →