Poate îmbătrânesc, dar îmi e din ce în ce mai greu să citesc declaraţiile oficiale emise de Ministerul Sănătăţii. Luna trecută m-am chinuit destul de mult să citesc capitolul de sănătate psihică din Strategia Naţională de Sănătate, domeniu declarat prioritar. Şi totuşi nu e mult: în circa două pagini e discutată toată problematica psihosocială din România şi sunt propuse şi soluţii. Am încercat să trec paragrafele printr-un pieptăn fin, cu bună-credinţă. După ce am dat la o parte truismele şi repetarea sublinierii importanţei problemelor şi a reintegrării sociale, am reuşit (sau aşa cred) să degajez cele câteva măsuri propuse de „îmbunătăţire a stării de sănătate mintală a populaţiei“. Am înţeles că există (sau se preconizează) un program împărţit în două: un subprogram se ocupă cu profilaxia patologiei psihiatrice, celălalt cu toxicodependenţele. De fapt, sunt aproape sigur că primul subprogram nici nu există, fiindcă profilaxia în psihiatrie este cu totul absentă: căutaţi-o oriunde, în comunitate, în şcoli, la locurile de muncă; n-o veţi găsi.
Într-o lume în care există o relaţie direct proporţională între rata şomajului şi rata suicidului, dacă astăzi cineva riscă să aibă probleme psihice, e strict treaba lui să le prevină, principala strategie socială constând până acum în mecanismul ancestral al selecţiei naturale. Înţeleg că subprogramul va consta în facilitatea accesului, diversificarea serviciilor, respectarea drepturilor şi intervenţii de promovare. Lucruri minunate, de altfel. Care erau stipulate şi în documentul omolog de acum zece ani (SNSP 2004), doar că acolo erau mai amplu elaborate şi mai specifice, iar exprimarea mai precisă. Nu au fost defel manifestate însă în realitatea deceniului ce a urmat. Aşa că principala evoluţie din documentul de acum o reprezintă limbajul manierist, vag şi evaziv, şi conţinutul fragil şi contradictoriu.
Capitolul despre ameliorarea sănătăţii mintale se încheie cu al doilea subprogram. În spiritul, îndelung subliniat, al reinserţiei sociale, al dezinstituţionalizării şi al dezvoltării serviciilor în comunitate, subprogramul de toxicodependenţe va consta în alocarea de fonduri către unităţile spitaliceşti, şase la număr. Din care deducem că spitalul rămâne, strategic, unicul centru de adresare a acestei probleme sociale, acolo făcându-se, înţeleg, profilaxia, dezintoxicarea, terapia de substituţie şi reintegrarea socială a celor care au probleme cu drogurile.
Month: January 2014
Simțul mirării
Întrucât am copilărit în vremea, nu foarte îndepărtată, când nimeni nu se uita la televizor pentru că nu aveai ce vedea, iar Internetul era doar o vagă intuiție a lui Arthur C. Clarke, părinții mei trebuiau să-mi găsească și alte distracții, în afara maidanului unde m-am jucat până când lumea s-a schimbat și mai toți amicii de când eram mic au emigrat, unii pe alt continent, alții în teritoriul ascuns în care copiii dispar, atunci când adulții le iau locul. Despre acest teritoriu e vorba în însemnarea de față, dar, revenind la distracții, ai mei mă duceau frecvent la muzee. Cred că le văzusem pe toate cele din București, inclusiv pe cele mici și ascunse prin diverse mahalale (cum e casa Storck) și desigur că preferatul meu era Antipa, dar ei mă duceau mai des la Muzeul de Artă. Îmi plăcea și acolo, de fapt. Îmi aduc bine aminte câteva lucruri, printre care, peisajele de iarnă ale lui Andreescu. Nu știu exact de ce tocmai ele, dar mă absorbeau imediat. N-am cum să descriu senzația, dar în mintea mea se făcea o iarnă mai intensă decât cea reală, nu iarna vitregă de care se tem oamenii mari posesori de permis auto, ci desigur cea a copilăriei, nu e nevoie să vă povestesc eu despre ea.
Sigur, mă impresionau și alte lucruri, de exemplu îmi era frică să mă apropii prea tare de Gigantul lui Paciurea (pe atunci exista un exemplar și la muzeu, dar îi puteți vedea oricând în Parcul Carol), dar iernile lui Andreescu au fost cele pe care de abia am așteptat să le revăd în 2000, când palatul regal s-a redeschis publicului.
Am fost, bineînțeles, dezamăgit. Tablourile erau doar atât, niște tablouri. Puteam admira măiestria pictorului, cât eram eu, un profan, în stare, dar iarna mea nu mai era acolo. Și cum Andreescu e exact același, am înțeles că pierdusem ceva pe drum. Am dat din umeri și m-am gândit că e un preț modic de plătit pentru triumful de a fi adult, pentru că da, la douăzeci și unu de ani, eu îmi imaginam că eram adult și că asta ar fi un merit. Cred că și dumneavoastră ați pățit la fel. Continue reading “Simțul mirării”
Antropologii medicali
Dorinţele mele de medic pentru noul an sunt de fiecare dată aceleaşi două: cunoaştere şi schimbare.
Ca psihiatru, am întâlnit mulţi oameni care au trecut prin îndelungate procese psihoterapeutice. Una dintre capcanele nedorite ale psihoterapiei este impresia, mai mult sau mai puţin ancorată în realitate, a unei mai bune cunoaşteri de sine. Sunt oameni care ajung să creadă că îşi ştiu ca pe propriul buzunar harta mecanismelor de defensă, schemelor cognitive greşite, dependenţelor, anxietăţilor, rotiţele intime ale suferinţei şi disfuncţiei psiho-sociale. Uneori, această pseudocunoaştere vine sub forma unei revelaţii, când tot ce e în neregulă pare să strige la cer, pentru ca apoi lucurile să reintre în calmul amăgitor şi nefast al inerţiei zilnice. Desigur, unii ajung într-adevăr să înţeleagă ce îşi doresc, şi de ce. Dar chiar şi printre aceştia, puţini sunt cei care reuşesc să acţioneze, să preia controlul şi să se schimbe. Diferenţa prea mare dintre cunoaştere şi acţiune duce adesea la deznădejde şi la abandonul dorinţei de mai bine. Iar iluzia cunoaşterii e una dintre cauzele non-acţiunii. Continue reading “Antropologii medicali”
Comentarii recente