Enormități rău-prevestitoare

Precum tot omul contemporan, prima mea sursă de știri generale, nemedicale, este Facebook. Marţea asta, Facebook-ul duduia de răsunetul declaraţiilor ministrului culturii, Daniel Barbu, care afirma că programul naţional pentru prevenirea şi tratarea infecţiei HIV/SIDA are un buget prea mare, față de banii ministerului pe care dumnealui îl conduce. Că ar trebui să mai luăm nişte banii de la bolnavii de SIDA şi să facem festivale cu ei. Imediat, opinia publică, societatea civilă, ONG-urile, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, s-au sesizat, acuzând enormitatea. Chiar şi reprezentanţii Ministerului Sănătăţii s-au grăbit să dea o declaraţie în acest sens, de natură a linişti populaţia.
Dar eu unul nu sunt deloc liniştit. Că un ministru al României face declaraţii de un involuntar umor negru, nu e un lucru nou şi nu mă mai îngrijorează în sine. Enormităţi se vor mai spune, pe la toate ministerele, chiar şi la cultură, chiar dacă până deunăzi cei de la Ministerul Sănătăţii erau campionii declaraţiilor hazardate şi ulterior retrase. Altceva mă sperie. Poate ar fi bine să dau un exemplu recent. Continue reading “Enormități rău-prevestitoare”

Scrisoare către un student la medicină

Una dintre consolările faptului că am început să îmbătrânesc este iluzia că aș fi mai înțelept, care e patognomonică pentru lipsa de înțelepciune. Nu din exces de experiență sau inteligență scriu așadar această scrisoare către un coleg mai tânăr. Ci pentru exercițiu. Borges are două povestiri în care un Borges vârstnic se întâlnește cu el însuși, mai tânăr, și stau de vorbă. Poate că e un exercițiu absurd și inutil, ca toate lucrurile făcute de amorul artei, dar am o bănuială instinctivă că nu e, într-atât încât vă recomand și vouă ca din când în când să stați de vorbă cu versiunile dumneavoastră mai tinere. Ele nu sunt dispărute, moarte fără să lase cadavru, ci continuă să ducă o viață secretă undeva în ghemul încurcat al memoriei.

Să zicem, așadar, că într-o zi, plimbându-mă în zona Eroilor și intrând în parcul Facultății de Medicină, undeva lângă bustul crăpat al lui Avicenna, dau peste mine însumi, la 19 ani, citind o cărțulie cu povestiri de Borges, înaintea lucrărilor practice de anatomie. După formulele introductive de binețe, încep a debita sfaturi și revelații despre prezent, pe care eu-cel-mai-tânăr le ascult politicos. Continue reading “Scrisoare către un student la medicină”

Cine acordă primul ajutor psihiatric?

Prima internare de urgenţă pe care a trebuit să o organizez a fost un proces ce a durat aproximativ şase ore. Eram medic specialist de puţină vreme şi lucram într-o policlinică. Doamna care intrase în cabinetul meu mi-a relatat că soţul ei, fără motive serioase aparente, a devenit progresiv agitat în ultimele săptămâni, că în ultimele zile, foarte dificile, căpătase un discurs bizar, că se considera urmărit şi persecutat şi auzea voci, totul culminând în acea dimineaţă, când şi-a verbalizat intenţia de a se sinucide prin spânzurare. Nu a trecut imediat la fapte, mai întâi şi-a dat soţia afară din casă, aceasta având timp să apeleze serviciul de ambulanţă. Echipajul a venit şi, întâmpinând refuzul domului de a merge la o cameră de gardă, a şi plecat, recunoscând dreptul pacientului de a refuza intervenţia şi declinându-şi responsabilitatea în acest caz. Continue reading “Cine acordă primul ajutor psihiatric?”

Plicul este condiționare implicită

Am asistat şi am participat săptămâna aceasta la o juxtapunere de opinii, organizată de Hotnews, privind plăţile informale în medicină. Întrucât o dezbatere înseamnă un schimb activ de opinii, şi nu doar alăturarea acestora, profit de onoarea de a scrie înViaţa medicală pentru a-mi dezvolta punctul de vedere.
Mai întâi, o observaţie lingvistică şi etnografică. De dragul convenţiei, voi folosi în cele ce urmează aceeaşi terminologie pentru plăţile informale utilizată în dezbatere: „plic“. Ştiam deja că limba română deţine recordul la numărul de termeni sinonimi, şi cu cele mai diverse etimologii (latină, slavă, germanică, otomană etc.), pentru a desemna plăţile informale. Acest câmp lexical continuă şi astăzi să se extindă. Ca pentru orice argou, acest lucru se întâmplă din două motive. Întâi pentru că „plăţile informale“ sunt aici o constantă indiferent de sfera de influenţă şi contextul cultural şi istoric. Apoi pentru că simţim mereu nevoia să ne ascundem după eufemisme sau cuvinte de cod. Pe măsură ce un termen se devalorizează (nimeni nu mai e păcălit de termenul „ciubuc“), apare nevoia de a păstra camuflajul, inventând unul nou. Sinecdoca „plic“ e mai uşor de utilizat în public decât „şpagă“ sau „ciubuc“, dar e tot un eufemism sau un cod: utilizându-l, transmitem, fără să vrem, mesajul implicit al ascunderii, ilegalităţii şi imoralităţii, chiar dacă intenţia noastră a fost exact cea opusă, de a benigniza fenomenul. E o dublă lamă. Continue reading “Plicul este condiționare implicită”