Medicii generaţiei mele (suntem încă tineri) s-au format înainte de debutul „oficial“ al crizei economice. Când zvonurile de peste ocean s-au transformat în valul în care ne scăldăm astăzi cu toţii, eram deja practicanţi. În pregătirea noastră, „factorii psihosociali“ implicaţi într-o patologie erau elemente care trebuiau menţionate, „bifate“ într-o prezentare de caz, dar care rămâneau în afara sferei noastre profesionale. Erau treaba altora, şi, între noi fie vorba, nici nu prea credeam în rolul lor.
Recent, am avut de ţinut o prelegere despre riscurile şi suferinţele legate de consumul de alcool. Ştiam că auditoriul va fi compus din angajaţii unei companii, dar am aflat târziu că era vorba despre o uzină, unul dintre acei mamuţi industriali din vremea comunismului în care pâlpâie o viaţă artificială capitalistă. Prezentarea mea în format electronic a fost aşadar inutilă: am primit echipament de protecţie şi am vorbit muncitorilor, direct pe secţia de producţie, în picioare şi în zgomotul utilajelor. Am vorbit despre toxicitatea somatică şi despre efectele asupra creierului, despre mecanismele dependenţei comportamentale, am arătat poze cu atrofii cerebrale etanolice şi am descris etapele teoretice ale drumului spre abstinenţă, de la sevrajul în spital la prevenirea recăderilor în comunitate. Am fost ascultat cu atenţie şi cu un respect pe care probabil nu-l merit, precum şi cu o doză de suspiciune. Iar la final am ascultat întrebările, realizând că, de fapt, fusesem foarte departe de inima problemei. Lucru pe care, de altfel, îl bănuiam de la început. Continue reading “Lecția pe care am învățat-o într-o uzină” →

Tulburările de memorie pot apărea în instanțe foarte diverse. Lăsând la o parte exemplele cotidiene, și referindu-ne strict la patologie, probleme grave de memorie pot fi prezente atât în demențe cât și în tulburările depresive. În depresie, ele sunt variabile, dar uneori sunt atât de serioase încât seamănă cu demența, și unii psihiatri le-au și numit așa: pseudodemențe. Cu tratament antidepresiv, pseudodemențele însă au un prognostic mai bun: odată cu remiterea depresiei, memoria își poate reveni complet. Asta pentru că, deși atât demențele cât și pseudodemențele au cauze biologice, primele sunt și consecința unor defecte structurale (moartea neuronală), în timp ce cele din urmă sunt în mult mai mare măsură doar funcționale (chiar dacă depresia prelungită duce și ea la moarte neuronală.
Există un test simplu, deși nu întotdeauna sigur, pe care psihiatri îl învață repede pentru a face diferența dintre cele două. La o întrebare precisă, care testează memoria, persoanele deprimate răspund de regulă „nu știu”, sau „nu pot să-mi aduc aminte”. Persoanele cu demență fac altceva: dau un răspuns greșit. Uneori flagrant greșit, chiar fantastic, ca o poveste care umple un spațiu gol, fenomen numit „confabulație”. E mai mult decât o simplă minciună, este un reflex al creierului nostru, acela de a umple spațiile goale și de a încerca să reînnoate firul poveștii, așa cum poate. Lucrurile se petrec inconștient: dacă mecanismele conștiinței ar fi intacte, absurdul ar fi perceput și reflexul cenzurat. Persoana deprimată este conștientă de eșecul memoriei, și nu confabulează, pur și simplu se recunoaște înfrântă. Continue reading “Dependența de superficialitate” →