Când eram în anul I de rezidențiat în psihiatrie și prea multe nu știam (astăzi, diferența e că știu cât de puține știu), am fost martor la următoarea întâmplare, care, așa tristă și meschină cum e, are câteva învățăminte și merită să o țin minte și poate chiar să o povestesc aici. Cele de mai jos sunt autentice, fiind ascunse doar numele și mici detalii, din motive de confidențialitate.

Domnul A. era se internase la spitalul de psihiatrie pentru alcoolism. Intenția declarată și lăudabilă era oprirea consumului. Povestea cu lacrimi în ochi despre necazurile din viața sa, despre depresia care îl determina să bea; îți era ușor, nu doar să empatizezi, ci și să simpatizezi cu el.
Într-o dimineață, la foarte scurt timp după discuția inițială cu el, l-am găsit, spre surpriza mea, într-un salon „de supraveghere”, adică acele saloane unde pacienții sunt încuiați, în regim special de internare împotriva voinței. Lucrurile se întâmplau înainte intrarea în vigoare a legii sănătății mintale (cu tot normele ei), într-o vreme în care internarea „la supraveghere” se făcea mult prea simplu, fără formalități, comisii sau notificări ale parchetului. Continue reading “O poveste din spitalul de psihiatrie” →

Un post foarte scurt, doar ca să vă atrag atenția asupra unui proiect jurnalistic în desfășurare, la care muncesc Cristian Lupșa și Andrei Pungovshi (Decât o Revistă, France-Presse). Se numește Dar dacă și încearcă să dea cărțile pe față în ceea ce privește anxietatea, ca tulburare clinică. (Am pus link-ul și în blogroll)

Deși e extrem de prevalentă, anxietatea e trăită adesea ca un secret rușinos, și nici nu prea a avut parte de atenția “ochiului public” obiectiv. Mă bucur din suflet că există jurnaliști care se ocupă cu subiecte de un interes major și urgent, subiecte ce nu fac parte totuși din teatrul politic, monden sau al faptului divers imediat sățios.

De altfel, problemele psihice în general au nevoie, îndrăznesc să spun imediată, să fie scoase din cochiliile lor ermetice pentru opinia publică.

În plus, există fațete sociale ale anxietății care sigur ne scapă nouă, psihiatrilor, care avem relații profesionale intime, cu indivizi, și nu cu grupuri, așa că eu unul mă aștept să am de învățat din munca celor doi.

Nu scriu aici doar ca să aduc laude, ci ca să vă invit să participați cu întrebări și cu povești personale, lucru pe care îl puteți face pe siteul proiectului. Eu am făcut-o deja.

Era acum câțiva ani, în prima mea zi de concediu pe litoral. Un străin, venit de departe cu propria mașină până la malul mării, a murit subit. Întâmplarea face că eram, pe plajă, trei medici și o asistentă medicală, dar nici manevrele noastre de resuscitare, nici ale celor de pe ambulanță n-au ajutat la nimic, deși unul dintre medici era specializat în terapie intensivă. Când, după un lung timp, ne-am oprit, soția omului s-a prăbușit în nisip și a început să plângă. În acel moment, în care noi, cu toții, nu mai eram, oficial, profesioniști, ci doar martori tăcuți ai tragediei, asistenta medicală, o persoană de altfel foarte competentă, a întrebat-o pe femeie dacă soțul ei era bolnav. Nu a primit un răspuns de prima dată, așa că, spre uimirea mea, a repetat întrebarea pe tonul autoritar pe care adesea personalul spitalicesc îl folosește în cadrul medical. Într-un spital de urgență, e uneori nevoie să fii autoritar, dar în contextul în care ne aflam, întrebarea și tonul ei erau, eufemistic spus, extrem de nepotrivite.

M-am gândit atunci că mă aflu în fața unui exemplu al deficitului de empatie de care noi, profesioniștii sănătății, dăm dovadă tot timpul, fără să ne dăm seama, tociți fiind de experiența repetată a suferinței altora. Cel puțin în parte, mă înșelam. Continue reading “Oglinda empatiei” →