Month: May 2012

De unde vine fericirea

by Vlad Stroescu

Deși fericirea este un concept fără o definiție mulțumitoare, intuim cu toții ce înseamnă și trăim sub tirania așteptării ei.

Psihiatria nu are ca scop fericirea omului, ci funcționarea lui. Un om sănătos psihic nu este neapărat fericit, ci unul ce se adaptează cerințelor vieții în mod adecvat. Un om sănătos, atunci când se întâlnește cu fericirea (precum în cântec), știe să se bucure de ea. Psihiatria se ocupă așadar cu capacitatea omului de a fi fericit, ceea ce nu înseamnă fericire, ci libertate. Libertatea a fost singurul ideal al psihiatriei încă de la început, din vremea când Pinel descuia lanțuri la propriu. Așa că nu am competența de a postula originile fericirii. A postula – nu, a specula însă e dreptul meu fundamental. Sigur, fericirea vine, ca toate lucrurile, din interacțiunea genelor cu mediul. Cum această explicație, cât se poate de reală, nu mă apropie mai mult de fericire, merită să dezvoltăm nițel. Continue reading “De unde vine fericirea” →

Vânzătorul din relația medic-pacient

by Vlad Stroescu

Nimeni nu mai pare să conteste faptul că medicina are nevoie de strategii de marketing, la fel de mult ca orice alt domeniu în care există interacțiune între profesioniști și solicitanți de servicii. Mercantilul este strâns legat de toate compartimentele vieții medicale, ceea ce uneori e rău, alteori e bine, și de fiecare dată inevitabil.
E rău atunci când profitul intră în conflict de interese cu actul medical. Binele pacientului trebuie să fie mereu singura variabilă a ecuației medicale. În același timp, medicii trebuie să trăiască și ei și mulți dintre ei se așteaptă la un statul social și economic corespunzători unei „upper middle class”. Capitalismul nu pare niciodată să rezolve eficient ecuația delicată medicină – finanțe. Unii cred că o economie a darului ar putea, dar despre asta discutăm altă dată. Azi nu voi scrie despre dilemele etice ale relației medicilor cu industria farmaceutică, nici despre plățile informale, nici despre condiționarea actului medical de orice formă de tarif. Nici măcar despre lucrurile bune pe care economia de piață le-a adus medicinei, cum ar fi faptul de a atrage atenția asupra așteptărilor pacientului-client, adesea ignorate cu desăvârșire în istoria meseriei noastre (conta doar binele bolnavului așa cum era el conceput de medic), fapt ce și-a dovedit un rol terapeutic major.

Azi scriu despre felul în care un soi de marketing intervine în locul cel mai intim și mai sensibil din medicină, în inima ei, acolo unde se petrece de fapt esențialul: între medic și pacient. În cazul nostru particular, între psihiatru și pacient. Continue reading “Vânzătorul din relația medic-pacient” →

Cum ar trebui să funcționeze o psihiatrie de urgență

by Vlad Stroescu

Următoarele rânduri se bazează pe propria mea experiență într-un serviciu de psihiatrie de urgență francez (la Spitalul de Urgență din Metz), confruntată cu realitățile din sistemul sanitar românesc.

„Urgențele psihiatrice” sunt mult mai diverse decât s-ar putea crede. Și mult mai puțin psihiatrice decât s-ar putea crede. Patologia psihiatrică „instituționalizabilă”, adică marile boli psihice aflate în situații de urgență (psihoza floridă, furorul maniacal, etc) reprezintă un compartiment relativ mic al urgențelor ce necesită un filtru psihiatric. Majoritatea cazurilor se află într-o zonă medicală și socială gri, cu care psihiatria are de-a face, dar asupra căreia nu deține monopolul. Continue reading “Cum ar trebui să funcționeze o psihiatrie de urgență” →

Psihiatria – știință sau filozofie?

by Vlad Stroescu

Marea provocare a psihiatriei de astăzi este obiectivitatea.

Nu e o provocare nouă: de-a lungul timpului, psihiatrii au crezut într-o cauză organică, observabilă de un terț, a bolii mintale, și au tot căutat-o. Exemplul cel mai elocvent e poate Emil Kraepelin, „părintele nosologiei psihiatrice”, care intenționa să-și fundamenteze clasificarea bolilor psihice prin studii anatomo-patologice, disecții ale creierelor persoanelor care suferiseră de asemenea tulburări. Reușita i-a fost parțială și conceptualizarea imperfectă: spre exemplu, pentru că nu găsise nicio leziune vizibilă cu ochiul liber în cazul psihozei maniaco-depresive (astăzi numită tulburare bipolară), a conchis că e vorba despre o „psihogenie”, adică o boală cu o etiologie pur psihologică. Opoziția dintre psihogenie și endogenie (boala produsă de o leziune a corpului) e mai veche: Charcot, la jumătatea sec. XIX, considera că „isteria” e o boală organică; elevul său, Babinsky, era de părerea opusă: că isteria este atât de diferită de marile suferințe neurologice (cele cu cauze organice mult mai clare), că nu poate fi considerată decât de origine pur psihologică. Continue reading “Psihiatria – știință sau filozofie?” →