Adevăr și plauzibil în doliul patologic

Pe lângă datoria noastră de a căuta frumosul în lume, mai avem și datoria de a căuta mereu adevărul. Acest lucru nu este niciodată ușor, pentru că mintea, aflată în căutarea adevărului, este mereu tentată de plauzibil. Înfometată de sens, mintea omenească riscă să se sature cu primele sensuri pe care le găsește, ori cel mai adesea, valoarea de adevăr a acestora este foarte mică. Asta pentru că, de obicei, când suntem înfometați de sens, e pentru că acesta lipsește. Avem foarte puține date pentru a ajunge la un adevăr, și poate pe undeva suspectăm că adevărul nu ne va aduce liniștea interioară pe care o căutăm cu ardoare, sau, cu alte cuvinte, adevărul e absurd. Uneori, explicațiile cu care ne îndestulăm pot fi cumva benefice, sunt felul nostru de a ne adapta la adevărurile absurde ale vieții: cum este moartea unui om drag. Inventăm explicații despre destin, de pildă, și asta ne liniștește puțin durerea.
Uneori însă, primul sens care ni se prezintă este nu numai fals, ci și dăunător. Continue reading “Adevăr și plauzibil în doliul patologic”

Cercul vicios al anxietăţii

Orice tulburare psihică ce se însoţeşte de anxietate este un cerc vicios.

Anxietatea este, până la un punct, o reacţie fiziologică, normală. Este acea stare care ne pregăteşte să facem faţă unui pericol potenţial, încă neprecizat. Pentru că organismul omului de azi e practic identic cu cel al lui Homo sapiens de acum zece mii de ani, acest răspuns fiziologic este dedicat unor pericole asemănătoare celor străvechi, cât se poate de concrete, în care omul trebuia să facă faţă unor provocări fizice: trebuia să fugă sau să se bată, la propriu. În timp ce, la nivelul conştiinţei, se instalează starea subiectivă pe care o numim anxietate, un întreg compartiment al sistemului nervos autonom, vegetativ, numit sistem simpatic, generază modificări obiective: inima bate mai tare, pentru a aduce sânge la muşchi, în caz că va trebui să fugim; respiraţia se intensifică, pentru că s-ar putea să avem nevoie de oxigen mai mult; vasele de sânge se dilată, din aceleaşi motive. Continue reading “Cercul vicios al anxietăţii”

Psihiatria și violența în societate

Eram rezident într-un spital universitar de psihiatrie. Amfiteatrul clinicii avea un paznic bătrân. Paznicul suferea de o foarte veche psihoză cronică.  Psihoza nu mai era activă, însă omul își găsise o umilă utilitate în singurul loc în care fusese cât de cât acceptat de-a lungul lungii sale vieți: spitalul de psihiatrie – ceea ce în sine e o poveste banală și tristă. Își făcea datoria cu o strictețe de care niciun angajat obișnuit nu ar fi dat dovadă: nimeni, absolut nimeni nu intra în amfiteatru fără aprobarea oficială, sau neînsoțit de persoane oficiale. Continue reading “Psihiatria și violența în societate”

Curiozitate

Acum mai mulți ani, pe vremea când eram medic rezident într-un stagiu de neurologie, l-am întâlnit pe tânărul domn S., care suferea de nouă ani de o boală rară neurologică. Boala, un fel de sindrom distonic, era atât de rară, încât nimeni nu a putut măcar să-i pună un nume, să o recunoască, pe scurt, nimeni nu știa ce avea, în mod precis. Domnul S. cunoscuse, prin forța lucrurilor, foarte mulți medici, din țară și străinătate, și primise o largă varietate de tratamente, care îl ajutau într-o mică măsură. Poziția mea de rezident de psihiatrie într-o clinică ne-psihiatrică a fost mereu privilegiată: ca outsider, învățam lucruri unice. Am stat așadar de vorbă cu domnul S. despre care vă povestesc, nu ca neurolog în căutarea unui răspuns, ci ca un om stând de vorbă cu un alt om.  Continue reading “Curiozitate”