Poveste cu prieteni

A fost o dată un pisoi. Era un pisoi de casă, extrem de alb şi de pufos, parcă făcut să îl tot rostogoleşti pe covor ca pe o mingiucă. Tocmai de aia, stăpâna lui îl botezase Fluffy. Lui Fluffy îi convenea de minune că e aşa de plăcut pentru joacă, dar ştia în acelaşi timp că e mai mult decât atât, că e și el o fiinţă vie cu gânduri şi sentimente. Ca mai toate pisicile, Fluffy dormea sau era treaz când avea el chef, şi ziua, şi noaptea. Aşa că ziua se juca şi era drăgălaş, iar noaptea, când toţi oamenii dormeau, pisoiul nostru se plimba tacticos prin casă, gândindu-se de zor, sau privea pe fereastră stelele, celelalte case și rarele vietăți nocturne.

Într-o noapte, cum stătea el pe pervaz privindu-și propriile gânduri cum străluceau pe cer, urechile i se ciuliră dintr-o dată. Fusese doar un fâșâit de o clipă, undeva în casă, nimeni în afară de o pisică n-ar fi putut să-l audă. Fluffy se duse îndată spre locul de unde venise zgomotul, lipâind, el însuși, în tăcere deplină. Și, ce să vezi: acolo, aproape de cămară, un șoricel mic-mic căra în spinare o bucată de măr.

– Tu cine mai ești? întrebă Fluffy torcând prietenos.

Șoricelul îngheță de spaimă. Din toate poveștile pe care le auzise când era mic, din toate coșmarurile pe care le visase, pisica era cea mai înspăimântătoare poveste și cel mai cumplit coșmar.

– Nu mă mânca, nene, te rog! Am șapte copii acasă!

– Cum să te mănânc? Bleah! Eu mănânc doar ce îmi dă stăpâna mea, bobițe cu somon în aspic și uneori câte o farfurie de lapte covăsit. Și, când nu se uită ea, mai ronțăi câte o frunză din planta decorativă, mă ajută la burtică.

Dar șoricelul începu să tremure, iar Fluffy își dădu seama că era chiar foarte speriat, așa că se rostogoli pe spate, cu lăbuțele în sus, în cea mai jucăușă și inofensivă poziție pe care o știa, și scoase și un „Miau” vesel.

– Nu te speria, micuțule, adăugă. Nici prin cap nu-mi trece să te mănânc, ba din contră, aș vrea chiar să fim prieteni. Doar că nu știu ce ești și cum te cheamă!

Șoricelul, prinzând curaj, chițăi pițigăiat:

– Păi, sunt un șoricel! Și mă cheamă Chițăilă!

– Bună, Chițăilă, eu sunt Fluffy, un pisoi. Și ce faci tu aici?

– Ăăăă, am venit să îmi iau de mâncare… Știi, am șapte copii acasă…

– Tii, ce mi-ar mai plăcea să îi cunosc și pe ei!

– Aoleu, familia mea s-ar speria foarte tare dacă aș aduce o pisică acasă!

– Dar de ce? Să știi că sunt foarte drăgălaș.

– Mie nu mi se pare. Mie îmi pari mare și înfricoșător! Chiar și acum, că stăm de vorbă, nu mă pot opri din tremurat. Și nu sunt cu totul convins că acum nu te joci cu mine, înainte să mă mănânci. Pisicile fac adesea așa, se joacă cu mâncarea.

Fluffy fu peste măsură de mirat de cele spuse de Chițăilă. Dar, pentru că era un pisoi foarte bine crescut, îi promise încă o dată solemn șoricelului că nici acum, nici altă dată, nu îi va face absolut niciun rău, nici lui, nici familei sale. Apoi curiozitatea, despre care se spune că e foarte mare la pisici, îl împinse să-i pună mai multe întrebări despre această vrășmășie între pisici și șoareci, despre care afla pentru prima dată.

– Păi e cam așa. Oamenii au foarte multă mâncare. Mult mai multă decât le trebuie, de asta unii oameni sunt așa de grași! Eu nu am întâlnit niciodată un șoarece gras, doar pisici, în fine… Noi, șoriceii, mai împrumutăm mâncare de la oameni uneori, așa de puțină încât ei nu îi simt lipsa. O luăm mereu pe ascuns, știu că nu e frumos, dar dacă încerci să îi ceri unui om, politicos, niște mâncare, reacționează foarte ciudat. Se urcă pe masă, începe să țipe și dă după tine cu mătura… Am pățit-o și eu, cu doamna din casa de pe colț. Striga la mine de parcă aș fi fost cel puțin un urs bătrân pe cale să o mănânce. Și oamenii își iau pisici tocmai ca să se apere de noi, șoriceii. De asta nu ne înțelegem bine cu pisicile. Nici eu nu înțeleg de ce niște animale atât de mari și de periculoase cum sunt oamenii au nevoie de niște animale mai mici, pisicile, ca să îi apere de niște animăluțe și mai mici, adică noi. Dar așa stau lucrurile și gata.

– Hm, zise gânditor Fluffy. Nu, nu e chiar așa. E drept că nu știu dacă stăpânei mele îi e frică de chițăili…

– De șoricei.

– De șoricei, adică. Nu cred, că e mare și foarte înțeleaptă, are aproape șapte ani! Dar știu sigur că nu m-a luat pe mine ca să o apăr de voi. De altfel, uite, chiar nu am de gând să fac asta și nici nu cred că m-aș pricepe să vânez alte animale.

– Păi și de ce te-a luat?

– Ca să fim prieteni.

– Uite, ai mai zis cuvântul ăsta, prieten, dar eu nu știu ce înseamnă!

– Serios? Aveam impresia că știi mult mai multe decât mine, că doar vii din afara casei. Prieten e așa, cineva care îți e drag.

– Adică puiul, copilul tău, sau soția?

– Nuuuu!

– Mama, poate. Și ea îmi e dragă, dar nu o vizitez foarte des acum, că mă cam bate la cap și nu mai sunt un pui.

– Nu, măi, Chițăilă. Prietenul îți e drag chiar dacă nu îți e nici copil, nici frate, nici mamă, niciun fel de rudă! Ce, eu sunt rudă cu stăpâna mea? Suntem specii diferite!

– Hm. Aveam cândva un purice care mă iubea foarte mult, dar eu nu-l iubeam chiar deloc pe el. M-am băgat într-o baltă adâncă doar ca să scap de el. El îmi era prieten?

– Nu, nici așa. Prietenul îți e și ție drag, și îi ești și tu lui drag. Și te joci cu el și e foarte distractiv, și când e necăjit te urci în brațele lui și torci.

De data asta, Chițăilă fu cel peste măsură de mirat.

– La mine în pădure, unde locuiesc, nu există prieteni din ăștia, zise el după câteva clipe de gândire. Un animal, dacă nu îți e rudă sau soț, ori vrea să te mănânce, ori îl mănânci tu pe el, ori nici nu îi vorbești și își vede fiecare de treaba lui. Și pădurea funcționează foarte bine de mii de ani, de când e ea.

– Păcat, prietenii sunt foarte folositori.

– Păi, la ce folosesc ei?

– Păi uite, de exemplu, eu acum o să îți dăruiesc niște cașcaval, am eu o bucată pusă bine sub canapea. Mi-a dat-o stăpâna, dar mie nu îmi place așa de mult. Așa fac prietenii.

– Foarte mulțumesc! Așa ceva, o pisică să ajute un șoricel, cine a mai pomenit! Dar recunosc că e tare bine.

– Deci suntem prieteni?

– Suntem!

Zis și făcut. Fluffy aduse de sub canapea bucata de cașcaval. Era puțin prăfuită și puțin mucegăită, ce mai, un ospăț pentru o familie de șoricei.

– Dar cum o să duc eu ditamai cașcavalul acasă? Cred că pe bucăți. O să fac vreo zece drumuri!

– Ei na, nici vorbă. Ți-o duc eu până acasă.

Acum șoricelul căzu iar pe gânduri. Dacă era o capcană? Dacă totul era un plan ca Fluffy ăsta să afle unde stă și să-i halească toată familia? Pe de altă parte, nu auzise niciodată de o pisică dispusă să vină în pădure doar ca să mănânce șoareci. Ele au toată mâncarea pe care o vor în casele oamenilor. Doar vulpea mănâncă șoarecii din pădure. În plus, e clar că Fluffy nu era o pisică oarecare. Uite, stătuse de vorbă cu el și acum și Chițăilă se simțea mai puțin temător.

– Știi ceva? Haide. Te invit la mine la masă.

– Uraaa! Sper că știi tu pe unde să ieșim, că ușa e încuiată la ora asta…

– Fii pe pace, vino după mine!

Și Chițăilă îl conduse pe pisoi printr-o găurică mică din fundul cămării, direct afară, în noaptea înstelată. Apoi țâșniră amândoi pe străzile goale, și după o alergare foarte plăcută, ajunseră la marginea orașului, unde începea pădurea.

– Tii, ce mai minunăție! zise Fluffy. Niciodată nu am alergat atâta, nici nu am ajuns atât de departe de casă! Mi-e un pic frică!

– Mai avem doar un pic de mers, zise Chițăilă. Acum să te ții după mine, pâș-pâș, să nu ne audă bufința sau vulpea.

Prea târziu însă. Din înaltul unui copac se lăsă să cadă alene o bufniță bătrână, albă ca zăpada.

– Ce noroc pe mine, buhăi ea alene, holbând niște ochi mari și rotunzi. Chiar mi-era poftă de o gustare. Șoricelule, hai, poftește în burta mea!

Chițăilă se pregătea să fugă în direcția opusă. Dar în clipa aia, ceva ciudat se întâmplă cu Fluffy, pe care bufnița, așa preocupată de șoricel, nici nu-l băgase în seamă. I se zbârli toată blana, mai ales cea de pe coadă. Și zâmbi, dar nu era un zâmbet vesel, ci unul plin de colți ascuțiți. Și mieună, dar nu era mieunatul lui obișnuit, ci unul furios și șuierat, ca al unui șarpe. Printre colți, Fluffy zise aproape mieros:

– Ce-ar fi să îmi lași prietenul în pace?

Bufnița ridică uimită privirea, și ce văzu o uimi și mai tare. “Habar n-am ce animal e ăsta, se gândi ea. Seamănă cu un jder, doar că mai mic. Mic-mic, dar pare supărat, mai bine mă car de aici!” Și își luă zborul speriată.

– Tii, ai gonit bufnița!

– Normal. Voia să te mănânce!

– Păi și ce îți pasă ție…stai așa! Am înțeles, asta tot prietenie e!

– Exact!

Discutând împreună noile posibilități surprinzătoare ale prieteniei, cei doi amici ajunseră acasă la Chițăilă. Casa lui era o vizuină bine ascunsă sub rădăcinile unui stejar foarte mare. Intrarea se făcea printr-o scorbură, apoi coborai încetișor până ajungeai într-un fel de cămară foarte mare, ticsită pe pereți cu bunătăți, fructe, legume, nuci, chiar și niște capace de ghindă pline cu lapte prins.

– Dragă Miranda, ți-l prezint pe prietenul meu Chițăilă. Chițăilă, ea e soția mea, Miranda, iar ei sunt copiii mei, Anatol, Lăbuță, Codiță, Tănțica, Veverița (că are coadă stufoasă, ca veverițele, foarte ciudat), Albert și Frăguța. Dragă familie, vă rog să vă dați jos de pe dulap și să nu mai tremurați, Fluffy nu e un pisoi obișnuit, e prietenul meu, și tocmai m-a salvat de o bufniță și ghiciți ce! Ne-a adus cașcaval!

Auzind aceastea, Miranda, încă suspicioasă, se dădu prima jos de pe dulap, Îl amușină pe Fluffy și, dintr-o dată, păru liniștită.

– Mda, ești chiar o mâță blândă. Bine ai venit în casa noastră!

– Ce chestie, exclamă, Chițăilă! Noi dezbatem de un ceas, în vorbe meșteșugite, cum e cu prietenia, iar tu doar amușini o clipă și te lămurești că nu e niciun pericol. Vezi, de asta te iubesc eu, că ești foarte înțeleaptă și ai un miros fin!

Miranda era încă nițel încruntată, dar începu să zâmbească cu un colț al gurii.

Urmă un ospăț ca la curțile împărătești. Petrecură toată noaptea în cinstea noii prietenii. Fluffy în îndrăgi în mod deosebit pe cei patru băieți și pe cele trei fetițe ale Chițăilă. Aceștia erau foarte curioși și jucăuși și, pentru prima dată în viața lui, Fluffy își putu imagina cam cum se simte stăpâna lui când se joacă cu el. Că și el se simțea foarte bine jucându-se cu ghemotoacele alea mici și chițăitoare de pui de șoricel.

Veniră zorile și Fluffy își luă rămas bun de la familia lui Chițăilă.

– În curând se trezește stăpâna mea și o să se îngrijoreze dacă nu știe pe unde sunt.

– Din câte știu eu despre pisici, și sunt aproape un expert, ele se mai și plimbă, stăpânii lor sunt obișnuiți cu asta, zise Chițăilă.

– Nu și a mea. În fiecare dimineață mă joc cu ea, până pleacă la școală.

Fluffy promise că va veni des de-acum încolo pe la casa șoriceilor și o porni spre oraș. Nu făcea niciun zgomot pe covorul de mușchi și frunze al pădurii. Așa sunt pisicile, foarte silențioase, nu o fac intenționat. Și mergând el așa, relaxat, deodată auzi niște șoapte răutăcioase. Se opri și se piti după un copac, ascultând și privind cu atenție. Ce să vezi: trei vulpi roșcate și viclene țineau sfat într-o poiană.

– Am aflat în sfârșit unde se ascunde șoarecul ăla gras de Chițăilă și toți ai lui! zise vulpoiul cel mai mare și mai gras. Sub un stejar gros de la capătul de miazăzi al pădurii! În sfârșit ne vom ospăta din plin!

– Pe bune? zise o a doua vulpe. O, Harry Volpone, șeful nostru, ești atâta de viclean și isteț!

– Ia stai așa, zise și a treia. Dar de unde știi tu unde stă Chițăilă?
– M-am întâlnit cu bufnița. Era cam speriată. Mi-a zis ceva cum că șoarecul umblă cu un jder pitic. S-a ținut în ascuns după ei, cum umblau prin pădure fără nicio frică, de parcă ei erau șefii aici, nu noi!

– Credeam că Fiorosu, lupul vegetarian, e șeful pe aici!

– Ba noi suntem, replică Harry, doar să nu îi spunem și lui. Dar în loc să mă întrerupi, Burtosule, ascultă la mine! Ce-o fi fost, ce n-o fi fost, ăia doi erau așa de încrezători și tot discutau unul cu altul, că nici nu au fost atenți și nu au observat că bufnița îi urmărea. Așa a aflat unde stau și mi-a zis și mie.

– Păi de ce ți-a zis ție?

– Că îi era frică să se ducă singură, cică jderul ăla a mârâit-o! Ne ducem noi, și în schimbul informației , i-am promis unul dintre pui bufniței. Normal că nu i-l dau, i-am zis așa, ca să-mi dea informația!

– Dacă mă întrebi pe mine, cred că bufnița iar a căzut în cap de pe craca ei, când dormea. Auzi, jder pitic! Și dacă chiar e o dihanie periculoasă, dacă ne mușcă!

– Lui Harry Volpone nu i-e frică de nimic! zise Harry Volpone. Sunt cel mai rău și mai viclean din pădure! Nimeni nu îl mănâncă pe Harry Volpone, Harry Volpone îi halește pe toți!

– Trăiască Harry, șeful nostru! țipă a doua vulpe, care părea să îi țină isonul șefului ei.

– În afară de lup, pe el nu-l mănânci, mormăi Burtosul. Nici pe noi. Nici pe viezure, că are ghearele ascuțite.

– Da’ nici ei pe mine, se bătu cu pumnul în piept Harry. Iar pe tine, dacă mă mai bombăni atât, n-o să te mănânc, că nu-mi face nicio poftă burdihanul ăla mâncat de molii al tău, dar s-ar putea să îți ard o lăbuță peste botul ăla cârtitor!

– Bine, bine, nu te enerva. Să mergem dar să halim șoriceii ăia!

Și vulpile o zbughiră din poiană.

Fluffy rămăsese cu gura căscată. Atâta răutate nu văzuse în viața lui. „Prea multe lucruri am învățat azi” își zise el, în timp ce alerga deja spre oraș. Nu era timp de pierdut. Atât de tare alergă, că în nici zece minute era înapoi pe strada lui. Dar nu se opri în dreptul casei unde locuia, ci alergă și mai departe, până la capătul celălalt, unde era o căsuță scundă dar cu o mare grădină. Se băgă iute pe sub poartă și se opri direct în nasul unui dulău mare și blănos, care sforăia zgomtos.

– Măi Grivei, trezește-te! Am nevoie de dumneata! mieună Fluffy.

Grivei însă, nimica, dormea tun. Fluffy, în lipsă de alte idei, dădu la iveală o gheruță și îl înțepă pe Grivei direct pe bot! Câinele sări în sus speriat, schelălăind, apoi mârâind furios, arătându-și toți cei patruzeci și doi de colți, toți strălucitori, mari și foarte ascuțiți. (Da, copii, un câine are patruzeci și doi de dinți, pisicile 30, oamenii 32, iar șoriceii doar 16.)

– Ce te-a apucat, motan obraznic? Sper că ai o explicație, altfel te fac harcea-parcea! Oi fi tu simpatic și prietenul meu, dar totul are o limită!

Fluffy îi povesti pe nerăsuflate tărășenia cu vulpile. Grivei ascultă mirat.

– Și toate astea pentru un șoricel? De asta ai alergat atâta, de asta m-ai trezit când mi-era somnul mai dulce și m-ai zgâriat pe bot?

– E prietenul meu!

Grivei deveni imediat serios.

– Prietenul prietenului meu e și prietenul meu! Și cine vrea să îl halească e așadar dușmanul meu! Hai, arată-mi pe unde o luăm!

Cei doi amici tâșniră ca din pușcă, Fluffy pe sub poartă, Grivei sărind atletic peste ea. Pe drum, fără să se oprească, Grivei dădu capul pe spate și scoase un strigăt prelung, așa, cam ca un lup. Într-un minut, alți doi câini li se alăturară: Ciozvârtă, un maidanez roșcat, cu picioare scurte și dolofan, dar cu o inimă de fier, și Fetița, șoricara doamnei Bizdidel de la numărul paisprezece. Fluffy se miră cum cei doi nou-sosiți alergau alături de ei fără măcar să întrebe despre ce e vorba. Pasămite, câinii nu au nevoie de cuvinte și explicații ca să lucreze împreună.

Folosindu-și instinctele și mirosul de felină, Fluffy nu avu probleme să găsească drumul către stejarul lui Chițăilă. Când fură aproape, încetiniră și înaintară pe furiș. Lui Fluffy i se strânse inima când văzu că cele trei vulpi înconjuraseră copacul.

– Chițăilă, știm că ești aici! striga Harry Volpone. Ieși afară, că nu-ți vrem răul, vrem doar să vorbim nițel cu tine.

Niciun răspuns.

– Ce, stai de vorbă cu jderi pitici, dar cu noi nu? adăugă a doua vulpe.

– Burta mea plânge după niște mâncare, adăugă și Burtosul. Ăăă, nu pe tine te mâncăm, dar poate ne aduci niște merinde din ale tale!

– Crezi că îl păcălim să iasă? șușoti a doua vulpe către Harry.

– Normal, n-o să se prindă că de fapt vrem să îl halim pe el! Suntem cei mai vicleni! răspunse șeful găștii vulpilor.

În acea clipă, Fluffy nu se mai putu abține și ieși din cotlonul unde sta pitit. Dacă l-ar fi văzut stăpâna lui în acea clipă, nu i s-ar mai fi părut deloc drăgălaș! Zbârlit tot, miorlăind feroce, iar ochii… Ochii erau mai înfricoșători decât ai unui tigru!

– Așa, vulpoilor, vă luați de cineva mai mic decât voi! Și chiar și așa, ați venit toți trei! Ia să vă văd acum, dacă și cu mine sunteți tot atât de curajoși!

Mic, mic, dar vulpoii, luați pe nepregătite, s-au speriat când au văzut ghemul de mânie pisicească și privirea aia care prevestea doar lucruri crunte. Însă Harry Volpone și-a dat seama că, dacă fugeau acum, praful se alegea de reputația lor. Toate vrăbiile de prin copaci ar fi povestit cum vulpoii mari și răi au fost puși pe fugă de un pisoiaș.

– E doar unul singur, iar noi trei, tovarăși! Pe el! strigă vulpoiul șef și se avântă primul către Fluffy.

În mai puțin de o clipită, cei trei câini vașnici se arătară și ei, mârâind pe trei tonalități diferite, de parcă erau un cor. Dar Fluffy fusese mai rapid chiar și decât ei, și Volpone se trezi cu optsprezece gheare înfipte bine în bot. Fluffy pur și simplu se prinsese cu toate patru lăbuțele de capul vulpoiului și ținea bine acolo. Poate că unii dintre voi știți cât de tare ustură ghearele de pisică. Ei bine, aproape că îți era milă de bietul Harry Volpone, spaima animalelor mici și a găinilor, cum schelălăia disperat cu o minge miorlăitoare de blană albă prinsă de față. Văzând câinii, chiar dacă nu erau niște dulăi mari de vânătoare, celelalte două vulpi o tuliră la fugă. Ciozvârtă și Fetița fugiră după ei, dar vulpile se pricep cel mai bine la fugit și la ascuns urmele, așa că, după o vreme, i-au lăsat în pace și s-au întors. Volpone era deja ghemuit într-un colț, ținut la respect de Grivei, în timp ce Fluffy își curăța tacticos blănița de praful și scaieții de pe drum.

– Bravooo! se auzi din spatele lor, apoi niște aplauze, apoi toată familia Chițăilă coborî dintr-un fag înalt.

– Cum, nu erați încolțiți în căsuța voastră? exclamă Fluffy.

– Dar ce, crezi că m-am născut ieri? chicoti Chițăilă. Am mai multe tunele de evadare. Pur și simplu stăteam ascunși și cocoțați așteptând să se plictisească vulpoii și să plece. Habar n-aveau că nu mai eram sub stejar. Apoi ați venit voi, și ce mândru am mai fost! Cred că vulpile au aflat și ele lecția prieteniei, și se vor gândi bine înainte să atace ființele ce par neajutorate. Cât de mic și slab ai fi, prietenii te fac mare și puternic!

Apoi Chițăilă o zări pe Fetița și fu nițel descumpănit. Era totuși un câine șoricar.

– Nu-ți face griji. Strămoșii mei poate vânau șoareci, dar cu siguranță eu nu vânez prieteni!

Căci așa e prietenia, se răspândește în pădure, din animăluț în animăluț, și pe tot Pământul, ca primăvara. Cât despre ospățul ce  început chiar în aceea seară, nu mai zic decât că am fost și eu pe acolo, fiind invitat în calitate de prieten al lui Zurli, pisica mea care e prietenă cu un purceluș care e și el prieten cu o veche colegă și prietenă a lui Ciozvârtă, de la facultatea de Litere. Eu am plecat mai repede, ca să vă spun vouă povestea, dar cred că mai ține și acum. Noroc că bunătățile din cămara lui Chițăilă nu se termină niciodată.

One thought on “Poveste cu prieteni

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *