Piticul și casa umblătoare

jacek_yerka_the-fantastic-art_cloud-breaker

A fost odată un pitic. Locuia chiar pe strada învecinată. Uneori, ființe din povești locuiesc pentru o vreme în oraș, în afara poveștilor, și își câștigă traiul și plătesc impozite ca orice cetățean obișnuit. La fel și piticul nostru. Însă, oricât ar fi vrut el să fie doar un cetățean obișnuit, nu avea cum să scape de faptul că avea puteri fermecate, ca în povești. Puterea piticului nostru era următoarea: dacă flutura din degetele mâinii stângi într-un anume fel, deasupra unui obiect (orice obiect, o lingură, un măr, o mașină, ce vreți voi), obiectul acela prindea un fel de viață, ca un animăluț.

De exemplu, într-o zi piticul nostru era invitat la masă la vecinii lui. Era o masă foarte gustoasă, dar supa era cam nesărată pentru gustul lui. Nu era vina vecinei care o gătise, pur și simplu piticului îi plăcea mâncarea foarte, foarte sărată, ceea ce e nesănătos pentru oameni, dar piticilor le face bine. Așa că piticul a luat niște sare cu mâna stângă și a presărat-o peste supă. Făcând astfel, din greșeală sau dintr-o meandră a inconștientului, a fluturat din degete exact ca atunci când își exersa puterea magică. Și – ce să vezi – masa pe care era mâncarea a prins viață! A început să dea din cele patru picioare, apoi o luă la goană prin toată casa, spre groaza vecinilor și spre hazul celor două fetițe ale lor. Bineînțeles că toată mâncarea s-a vărsat pe jos. Piticul încercă să prindă masa, dar ce, credeți că ea se dădea așa ușor prinsă, după ce stătuse într-un loc atâta timp? Normal că nu. La un moment dat, obosită de alergat, se așeză într-o poziție ciudată, de undeva de sub tăblie dădu la iveală o limbă lungă, și începu să se spele exact ca pisica. Pasămite, masa avusese mult timp să observe pisica vecinilor, și acum făcea ca ea. Cum vraja nu era reversibilă, din acea zi vecinii au trebuit să aibă grijă de masa lor exact ca de pisică, ceea ce presupunea un deranj în plus. Și piticul a fost tare rușinat și a trebuit să-și ceară scuze vecinilor. Noroc că aceștia nu erau supărăcioși.

V-am povestit întâmplarea asta doar ca să vedeți de ce piticul se abținea cât putea de la a-și folosi puterea fermecată. Pentru că asta aducea mai mereu tot felul de neajunsuri și pocinoage și o mare rușine pentru bietul pitic.

Doar că puterile fermecate nu pot fi ținute în frâu tot timpul. Din când în când, trebuie să le mai dai drumul să zboare. Măcar o dată pe săptămână. Piticul încerca să o facă discret, ca nimeni să nu afle. De exemplu, flutura din degete deasupra pufului de păpădie. Acesta se desprindea imediat de tulpină și își lua zborul, foarte bucuros, deși nimeni nu suflase asupra lui. Și cine să bage în seamă un puf zburător de păpădie? Alteori, piticul flutura din degete deasupra mașinii unui alt vecin, exact când acesta pleca la serviciu. Mașina pleca în aceeași clipă în care vecinul răsucea cheia în contact, și nimeni nu știa că ea pleca pentru că prinsese viață și nu datorită motorului cu ardere internă. Desigur, pentru că nu mai folosea benzină, mașina mirosea mult mai frumos și copacii și florile nu o mai priveau cu supărare, așa cum privesc mașinile normale. (Șoferul ei, care oricum era foarte uituc, nu găsea nimic ciudat în faptul că nu mai făcuse plinul de doi ani.) Dar în același timp, ceva trebuia să mănânce și biata mașină, așa că piticul îi aducea din când în când pufuleți, căci îi plăceau tare mult alimentele înalt procesate.

Și piticul găsea mereu soluții ingenioase de a-și folosi puterea pe neștiute. Aș putea să vă dau multe alte exemple, cum ar fi atunci când a animat cățelul de pluș al fetiței din vecini, și nimeni n-a știut vreodată că acela nu era cățel adevărat, întrucât nu s-a născut încă omul care să deosebească un bișon de jucărie de unul în carne și oase. Și bicicleta frățiorului ei mai mare fu astfel vrăjită, încât se dădea peste cap în cele mai acrobatice și uluitoare feluri la skate park, spre invidia prietenilor băiatului, având grijă ca de fiecare dată să îl prindă pe acesta la loc în șa, dacă din greșeală îl catapulta prin văzduh. Etcaetera. (Etcaetera e un cuvânt pe care îl folosim atunci când ne e foarte somn și nu mai avem idei.)

Din an în Paște, piticul își folosea puterile fără să-i mai pese că află careva. Dar nu o făcea nicidecum degeaba. De exemplu, într-o zi, piticul îi duse unei alte vecine, mai în vârstă, o bucată de tort. (Fusese ziua lui.)

– Mulțumesc mult vecine. Și iartă-mă că n-am venit la ziua ta. Nu am mai ieșit din casă de multă vreme, că sunt tare bătrână și mi-e greu.

Și bătrâna oftă adânc.

– Îmi pare rău, dragă doamnă, zise piticul. Dacă vreți, vă pot ajuta eu oricând cu cumpărăturile, sau chiar putem să mergem la plimbare împreună, cum doriți. Sau pot să chem doctorul să vă dea o pastilă de durere de picioare.

– Ei, nu, nu de durere mă plâng eu. Mi s-a făcut dor de mare. N-am mai fost la mare de o sută de ani. Și de munte mi-e dor. Și de țările străine, chiar și de cele pe care nu le-am văzut când eram tânără, cum ar fi Egiptul cu piramidele lui. Și nu mai pot să le văd decât la televizor. Și acum s-a stricat și televizorul, cred că iar a dărâmat vântul antena. Uite, dacă nu te deranjez prea tare, ai putea să te urci pe acoperiș să vezi dacă antena mai e în picioare?

Și piticul fu pe dată de acord. În timp ce urca treptele către podul casei unde era o ușă ce dădea înspre acoperiș, era tare trist pentru doamna cea bătrână care nu mai putea călători. Și când ieși sub cerul liber, avea deja o idee magnifică. Nici nu se uită la antena care zăcea într-o rână, gata să cadă în stradă. Pur și simplu flutură din degetele mâinii stângi, într-un mod anume, deasupra acoperișului. Și – să vezi minunăție – casa prinse viață și se urni alene, dezmorțindu-și încheieturile străvechi. Piticul îi șopti ceva în urecehe. Adică, în coșul sobei. Casa dădu aprobator din cap, adică din acoperiș. Și se ridică din temelie, și o porni în josul străzii. Și nu se mai opri decât la malul mării. Bătrâna noastră stătea la balcon și nu îi venea să creadă că poate mirosi briza, auzi vuietul valurilor și vedea vapoarele care plecau în toate direcțiile lumii. Și după ce se plictisi de malul mării, casa se duse până în vârful celor mai înalți munți, unde doar vulturii și caprele negre îndrăznesc să ajungă și unde zăpada nu se topește niciodată. Și apoi merse în Egipt, la piramide, apoi până la Marele Zid din China, apoi în Australia, unde își închise bine geamurile și făcu scufundări la Marele Recif, de te uitai pe geam și vedeai numai pești într-o mie de culori, și peste tot unde sunt lucruri minunate de văzut pe pământul ăsta. Și cred că și astăzi mai călătorește, dacă bătrâna nu s-a hotărât să se stabilească undeva, pe un țărm însorit, ca să cultive levănțică și dovlecei în grădină. (Menționez că plecase cu tot cu grădina ei.)

Și chiar și așa, nimeni din cartier nu a suspectat că ar fi vreo vrajă la mijloc. Casele vechi dispar tot timpul, ca și la noi pe stradă. Cine știe în ce locuri minunate or ajunge?

[Tabloul minunat e al personajului de poveste Jacek Yerka, el însuși posesor, cred, de puteri fermecate.]

4 thoughts on “Piticul și casa umblătoare

  1. Prima imagine care mi-a venit în minte atunci când am citit a fost cea a micuțului explorator și al bătrânelului din animația ”Up”. Dar parcă mai frumos e descris în cuvinte. Abia aștept următoarele postări din noua categorie. Peste câțiva ani o să am ce-i citi odraslei!

    1. Hei, aşa e, chiar seamănă cu Up povestea. Cum spuneam, nu am pretenții de originalitate. Să nu astepti prea mult să începi să spui poveşti!

      1. Am fi vrut noi să mai așteptăm… Cred că la anul pe vremea asta o încep deja să îi spun povesti cu “îng, îng”. Poate scrii ceva și pentru sugari 😁

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *