Luminiţa de Crăciun

A fost odată o fetiță pe care o chema Luminița.

Luminița avea cel mai bun suflet din tot orașul. Ea însă nu știa lucrul ăsta și, dacă ar fi știut, nu ar fi interesat-o prea tare. Nu se gândea niciodată la cât de bun e sufletul ei sau câte fapte bune trebuie să facă. Pur și simplu, îi venea foarte ușor să facă fapte bune, era pentru ea ceva la fel obișnuit ca joaca.

Părinții Luminiței își dăduseră seama de foarte devreme ce suflet bun avea fetița. Încă de când era un prunc, obișnuia să ofere din biberonul ei și celor din jur. Când avea doi ani, a fost întrebată pentru prima dată ce-și dorește de Crăciun. Fetițele obișnuite ar fi zis poate „o păpușă” sau „o rochiță” sau chiar „o tabletă”, dar Luminița a zis că vrea un baston pentru bunica, o mașină nouă pentru tati și o vacanță la Soare pentru mami. Vedeți voi, în loc să fie atentă doar la desene animate, Luminița auzea imediat când cineva își dorea ceva, ținea minte, și ar fi făcut orice ca să îndeplinească acea dorință.

Când a mai crescut și a ajuns la școală, Luminița a început să facă tot mai multe daruri. Dăruia prietenilor ei cele mai frumoase jucării pe care le avea, de exemplu. Asta i-a îngrijorat și i-a necăjit pe părinți. Tatăl ei o certă, și îi explică mai întâi că ceilalți copii aveau și ei jucării, cumpărate de părinții lor.

– Dar, tati, Ancuței îi plăcea mult păpușa mea cu păr roz, mai mult decât îi plăceau toate păpușile ei! Așa mi-a zis! A fost foarte bucuroasă că i-am dat-o!
– Copiilor le plac mereu jucăriile când sunt noi, apoi se mai și plictisesc. Și eu nu dau atâția bani pe jucării ca să ajungă la copii pe care nici nu-i cunosc. Dacă e pe așa, nu-ți mai iau nicio jucărie! răspunse tatăl, de-acum de-a dreptul mânios.

Luminița căzu pe gânduri. Nu doar că îi părea rău că își supărase tatăl, dar își dădu seama că el avea dreptate. Când cineva îți face un dar, îl face doar pentru tine. Cu fiecare dar, vine și o părticică din sufletul celui ce îl dăruiește, și pe omul acela îl va durea dacă vei da mai departe părticica lui de suflet.  Nu își dăduse seama până acum. Ea însăși nu s-ar fi supărat dacă Ancuța ar fi dăruit la rândul ei altcuiva păpușa cu păr roz. Dar asta pentru că Luminița avea un suflet nemaipomenit de mare, încât putea da din el oricât, fără să o doară câtuși de puțin, și nu se termina niciodată!

Pasămite, era ceva năzdrăvan la fetița asta.

După discuției cu tatăl ei, Luminița își găsi o nouă preocupare.  Începu să adune tot ceea părea a fi de aruncat, cârpe vechi, nasturi, bucățele de hârtie, de lemn sau de plastic, culegea castane și ghinde de pe stradă și scoici de pe malul mării. Învăță să coasă, să lipească și să vopsească. Din toate nimicurile adunate, se apucă de fabricat jucării. Cum era foarte îndemânatică și isteață, în scurt timp făcea în fiecare săptămână câte o jucărie nemaipomenit de frumoasă și interesantă: mai ales păpuși și animăluțe moi, dar și mașinuțe, trenulețe, căsuțe și clopoței. Ba chiar învăță și să repare biciclete vechi, pe care nimeni nu le mai voia! Fiecare jucărie terminată era o minuăție, și asta pentru că punea în ea și un pic din sufletul ei năzdrăvan. Se vede întotdeauna când un lucru e făcut cu dragoste. După cum ați ghicit, cum făcea o jucărie, cum o și dăruia cuiva.

Părinții ei nu le trecuse îngrijorarea de atâta generozitate, dar se mai liniștiseră. Era limpede că Luminița nu avea să se schimbe cu adevărat vreodată, așa că nu le rămânea decât să o ajute și ei cu tot ce puteau. Mami prinse și ea să coasă păpușile din cârpe, iar tati să strângă șuruburi și să umfle cauciucuri. Și, deși nu se așteptau deloc, în scurt timp deveniră și ei doi mai fericiți, mai bucuroși de viață.

Așa trecură multe luni, până când se apropie vremea aia, când ziua e foarte scurtă, noaptea e foarte lungă, și se aud colinde de peste tot.

Într-o astfel de zi, Luminița se întoarse acasă desculță (adică doar în șosețele) și fără căciulă și hăinuță! Mama și tatăl ei au rămas, cum vă imaginați, cu gurile căscate. Și au rămas așa atât de multă vreme încât un fluture care se aciuase în casa Luminiței, la căldură, chiar încercă să intre în gura mamei, să vadă ce e și pe acolo. De abia atunci părinții reușiră să-și închidă la loc gurile și să o întrebe pe fetiță ce se întâmplase, ce pățise. (Fluturele izbuti la timp să se ferească, altfel ar fi fost înghițit.)

Luminița le povesti că la colțul străzii școlii se întâlnise cu un grup de copii, șapte la număr, unii mai mari, alții mai mici. Deși afară era destul de frig, copii erau îmbrăcați în niște haine subțiri, murdare și rupte, de tremurau de frig. Erau așa de amărâți încât se și speriară la început, când Luminița încercă să intre în vorbă cu ei. Dar nimănui nu-i ar fi trebuit prea mult să-și fi dat seama cât de drăguță și bună era ea, așa că până la urmă îi spuseră povestea lor.

Erau copii orfani, fără tătici și mămici. Toată viața, casa lor fusese un orfelinat și, deși nu erau înrudiți, se iubeau și se ajutau unii pe alții chiar mai mult decât se iubesc și se ajută frații adevărați. Orfelinatul în care crescuseră se desființase, și ei urmau să fie trimiși fiecare în parte pe la alt orfelinat, poate chiar din orașe diferite. Gândul că vor fi fost despărțiți i-a supărat așa de tare încât au fugit împreună. De câteva săptămâni, dormeau pe unde găseau un loc mai cât de cât adăpostit, și mâncau din ce le mai dădea lumea, de milă. Nu le era deloc bine, dar acum, că venise frigul, le era foarte rău. Nu plecaseră pregătiți de iarnă.

Luminița își scosese imediat hăinuța și o dăruise celui mai mic dintre copii, care avea doar patru ani, pantofii unei fetițe de cinci anișori, iar căciula unui copil ceva mai mare, dar care nu-și mai simțea urechile de înghețate ce erau. Apoi dădu fuga acasă, fără să-i pese de frig, să își roage părinții să scoată din pod și hăinuțele ei mai vechi, să le dea și pe alea. Acestea însă nu vor fi fost bune decât pentru cei mai mici dintre copii, și Luminița n-avea cum să coasă, nici măcar cu ajutorul mamei, altele mai potrivite, atât de repede încât niciun copil să nu sufere la noapte de frig. Din cauza asta, Luminița era atât de îngrijorată încât lacrimi mari i se scurgeau neîntrerupt pe obraji.

Trebuie să recunoaștem, tatăl Luminiței se abținu destul de bine să nu strige. Ajută și faptul că mami îi puse o mână pe umăr, ca să îl liniștească. Dar ar fi vrut să strige, nu de supărare, ci tot de îngrijorare. Dacă Luminița va răci rău, pentru că a umblat desculță iarna pe stradă? Ce copii orfani? Dacă erau cumva niște vagabonzi periculoși? Nu mai bine, în loc de hăinuțe, chemăm poliția?

Și trebuie să îl înțelegem pe tatăl Luminiței. Când ai un copil al tău, orice copil, nu neapărat unul deosebit cum era ea, aproape tot sufletul tău e doar pentru acel copil. Nu mai rămâne mare lucru pentru altcineva, chiar dacă e vorba de alți copii, amărâți și înfrigurați.

Pe de altă parte, până acum părinții Luminiței își cunoșteau bine fata, și nu doar că se împăcaseră cu generozitatea ei, ba chiar ajunseseră să o iubească și să o admire și mai mult, tocmai pentru sufletul ei.

Așa că întreaga familie ținu un sfat, și iată cu ce soluție veniră. Luminița își sună toți prietenii, toți colegii de la școală, toți cei cărora le făcuse nenumărate cadouri croite de chiar de mânuța ei. Le dădu tuturor întâlnire la colțul străzii școli, și îi rugă să aducă fiecare câte o hăinuță de la ei sau de la frații mai mari, și ceva bun de mâncare, dacă au prin casă. Desigur, copiii trebuiau să ceară mai întâi voie părinților. Și părinții le dădură voie, măcar pentru faptul că și ei o cunoșteau pe Luminița și simțeau că venise vremea să o răsplătească pentru darurile ei.

Și uite așa, se adună o clasă întreagă de copii la colțul străzii școlii, cu tot cu părinți și bunici, ba chiar și cu alți vecini care veniseră să ajute sau doar să caște gura. Aduseseră toți haine și bunătăți, dar Luminița, deși era foarte mândră de vecinii ei, își dădu seama că nu era suficient.

Atunci îl rugă pe tati să o ia pe umeri. De acolo, de sus, ținu o scurtă cuvântare:

– Dragii mei, ce mă bucur că ați venit! Mi s-a tot spus că nu toată lumea face fapte bune, ba chiar foarte puțină lume face, și asta mi s-a părut foarte ciudat și nu prea mi-a venit să cred. Și uite că aveam dreptate! Uite că voi chiar faceți fapte minunate! Asta mă face să îndrăznesc să vă cer și mai mult. Copiii ăștia, care sunt prietenii mei, n-au unde să doarmă în noaptea asta, nici în nopțile următoare! Mi-e teamă că le va fi frig, se vor îmbolnăvi, și mai mi-e teamă că Moș Crăciun n-o să aibă cum să îi găsească.

– N-ar fi prima dată când nu ne-ar găsi, întări unul dintre copii, foarte emoționat.

– Vedeți? Așa că vă rog, cine poate dintre voi, să ia la el acasă, măcar zilele astea, câte un copil din cei șapte. Măcar până se face mai cald să nu pățească nimic. Pentru că suntem toţi vecini, copiii nu vor fi despărţiţi, vom fi toţi ca o mare familie! Vă rog mult!

Ei, măi copii, rugămintea Luminiţei era într-adevăr una foarte mare şi grea. Poate nu pare aşa, când povestim, dar foarte puţini oameni ar vrea să găzduiască un copil sărac, străin şi fără părinţi, aşa, pe negândite. Dar să nu uităm că toţi cei de faţă primiseră, la rândul lor, un pic din sufletul Luminiţei şi, o dată cu el, un pic din generozitatea ei năzdrăvană.

Aşa că, în acea seară de Ajun, şapte copii săraci se îndreptară spre şapte case de oameni buni, unii care aveau deja copiii lor, alţii care primeau unul pentru prima dată, dar toţi de pe aceeaşi stradă.

Ceva mai târziu, Luminiţa se băgă în pătuţul ei obosită, dar tare fericită. Primise ce voise de Crăciun.

Spre miezul nopţii însă, o lumină aurie pătrunse în camera ei şi o bătaie înmănuşată în geam o trezi. Luminiţa se dădu jos din pat şi, nedumerită, deschise geamul. Dinaintea ei stătea acum un domn care părea bătrân, căci barba îi ajungea până la brâu şi era albă ca zăpada, iar faţa era încreţită de nenumărate riduri mărunte, după urmele zâmbetelor. Dar părea şi tânăr, căci era voinic şi cu spatele drept, şi în ochi îi sclipea o luminiţă plină de viaţă şi putere.

Luminiţa îl recunoscu imediat pe Moş Crăciun, căci îl văzuse de multe ori, şi chiar mai stătuse de vorbă cu el, chiar dacă doar în vis.

– Ce faci aici, măi, Moşule? îl întrebă ea. Vezi că ai mulţi copii de cadorisit, printre care şapte chiar aici pe stradă, şi te aşteaptă cu mult dor, că de mulţi ani nu i-ai mai vizitat!
– Aşa e, Luminiţa. De asta am şi venit la tine. E treabă multă pe Pământ, iar noi nu suntem prea mulţi. Am venit să îţi cer ajutorul.
Şi, zicând asta, îi întinse Luminiţei o cutiuţă albă.
– Nu trebuia, zise Luminiţa, dar îţi mulţumesc.
Deschise cutiuţa, şi înăuntru se afla o minunată broşă aringintie, închipuind un îngeraş cu trupul ca un fulg de zăpadă, şi aripi diafane ca de libelulă.
– Asta e insigna ajutoarelor mele. Cum spuneam, suntem foarte puţini. Am aşteptat mult să găsesc încă unul, dar a meritat. Faci jucării cum n-am mai văzut din vremea maeştrilor păpuşari de demult. Şi ştii să faci daruri la fel de bine ca mine. Luminiţa, vrei să fii ajutor al Moşului?

Luminiţa vru să zică pe dată că vrea. Era singurul cadou pe care şi-l dorise vreodată. Dar se gândi şi la părinţii ei, şi la toţi cei care o iubeau.

– Va trebui să plec de acasă, să vin cu tine la Polul Nord?
– Poţi să vii la Pol când vrei tu, şi în orice alt loc de pe Pământ şi chiar şi din alte părţi. Doar atinge broşa şi gândeşte unde vrei să ajungi. Dar nu trebuie să pleci de acasă. La urma urmelor, trebuie să mergi la şcoală şi apoi să faci ce vrei tu să faci. Dar, ca şi pentru mine, timpul va fi altfel pentru tine. Vei putea pleca într-o călătorie care îţi va părea lungă de-un an, dar de acasă vei lipsi doar cinci minute. În fine, sunt multe de învăţat şi discutat. Poţi să te răzgândeşti oricând de altfel, dacă alegi să ni te alături.

Dar Luminiţa nu mai avea de gând să se răzgândească. În acea noapte, zbură deasupra lumii întregi în sania Moşului Crăciun, alături de alţi oameni cu suflete mari, aproape la fel de mari ca al ei.

Iar a doua zi, era din nou acasă, şi la prânz, merse în părculeţul din cartier, la o mare petrecere de Crăciun unde toţi vecinii şi toţi copiii veniră. Se dovedi în scurt timp că gazdele copiilor sărmani se hotărâseră să îi înfieze pe aceştia, să fie părinţi adevăraţi pentru ei.

Aşa că toate se terminară cu bine. Dar povestea, dragii Moşului, de-abia începe.

5 thoughts on “Luminiţa de Crăciun

    1. Chiar te rog, Aida. De asta le pun aici: sunt povesti inventate ad-hoc, cu care îmi adorm fetele seara, dacă nu adorm eu primul, si tare m-aș bucura să folosească și altcuiva. Mulțumesc!

  1. Mulțumim pentru poveste! Să aveți mereu puterea de a vedea bunătatea, așa cum este ea și să nu vă amăgiți cu nuanțele pe care încearcă să le arate psihologia (ce este în spatele bunătății, sacrificiul de sine…și altele:)). Chiar azi citeam Sacks și el, referindu-se la pacientul său care suferea de sindrom Korsakoff, spunea că deși memoria îi anula realitatea, omul este și simțire, voință, ființă morală și el poate fi profund atent la frumusețea și sufletul lumii.

  2. Povestea abia incepe? Adica cineva care citeste sau poate chiar autorul adopta un copil? Ar fi minunat dar na, ma indoiesc stiind ca nu exista mos Craciun

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *