Ionică și uriașul

gargantuaEheei, era o dată un băiat pe care îl chema Ionică. Întrucât părinții lui erau întotdeauna foarte ocupați și nu aveau vacanțe, Ionică își petrecea vara la bunica lui. Lui Ionică îi plăcea tare mult acolo. Bunica avea o livadă e-nor-mă. Pornea din spatele casei, urca și cobora niște dealuri, tocmai bune de parcurs cu bicicleta cu cauciucuri groase, și se oprea pe malul unui pârâu iute și rece, unde Ionică putea să se scalde împreună cu prietenii lui, să construiască baraje sau să pescuiască fâțe. (Fâțele sunt niște pești mici și foarte aiuriți, poți să îi pescuiești și cu o găletușă. Ionică se juca nițel cu ele, le dădea de mâncare viermișori și mămăligă și apoi le dădea drumul în râu.) Și era plin de pomi încărcați cu tot felul de fructe: mere, pere, prune, vișine, gutui, bostani, guguștiuci, bibilici, etc. Nu știu sigur dacă bibilicile cresc în pomi, pentru că și eu, ca și voi, am crescut la oraș și îmi cumpăr bibilicile de la supermarket, nu sunt un expert. Cert e că fructul preferat al lui Ionică erau corcodușele verzi, din care putea mânca găleți întregi fără să îl doară burtica. Pasămite, burtica lui Ionică era fermecată.
Când obosea de bicicletă, scăldat, corcodușe verzi, pescuit fâțe, și după ce mânca ospețele pregătite de bunica, lui Ionică îi plăcea să se odihnească dincolo de pârâu, la poalele unui deal mare și verde. Acolo se întindea pe iarbă și își spunea singur tot felul de povești inventate de el, până când ațipea. Povești minunate, cu balauri, prinți și prințese, gâște care fac ouă de aur și multe altele. După ce adormea, visa tot povești, și după vreun ceas se trezea cu puteri proaspete de joacă.
Într-o zi, însă, Ionică se jucă mai mult ca de obicei, iar prăjitura cu vișine a bunicii fu atât de bună încât mâncă două felii în loc de una singură. Din aceste cauze i se făcu foarte somn, și adormi în locul lui preferat fără să-și mai spună nicio poveste.
Nu ațipise nici de două minute, că se și trezi. Cineva îl împungea ușor degetul. Deschise ochii și imediat sări în sus, țipând cât îl ținea gura de groază. Degetul cu pricina era mare. Foarte mare. Uriaș. Mai mare chiar decât Ionică, deși era evident doar un deget. Și era și verde. La țipetele lui, degetul se retrase imediat. Fără să se oprească din țipat, Ionică se uită în sus, ca să vadă cine putea avea un asemenea deget. Și – ce să vezi: dealul cel verde, la poalele căruia îi plăcea atât de mult să doarmă, se mișcase, se întorsese cumva, și acum se vedea că are un cap, cu ochi-nas-gură-urechi, un trunchi, picioare adunate sub el, și mâini. Una dintre mâini se termina cu degetul nemaipomenit care îl trezise din somn.
Pasămite, dealul nu era deloc un deal, ci un uriaș.
– Te rog să mă ierți, n-am vrut să te sperii, mormăi cu o voce foarte groasă uriașul.
– Sigur nu vrei să mă mănânci? întrebă încă temător Ionică.
– Să te mănânc? Eu mănânc doar bușteni de copaci. Nu, de fapt, m-am obișnuit să dorm cu poveștile tale. Azi n-ai zis niciuna și m-a cuprins așa, o neliniște, cum n-am mai avut demult. Și m-am gândit să te rog să-mi mai zici una.
– Auzi, dar tu ce faci, stai aici tot timpul? Că eu știu dealul ăsta de când eram mic. Nu te plictisești?
– Da de unde, de abia m-am așezat, nu cred că au trecut nici o mie de ani.
Ionică își dădu seama că, de la înălțimea ochilor urieșești, nu doar casele și copacii par mai mici, ci și timpul pare mai scurt decât e.
– Păi, nu știu ce să zic, acum că m-am speriat așa de tare, nu-mi mai trece nicio poveste prin minte.
– N-are nimic, oricum m-am trezit de-a binelea și cred că trebuie să mă duc acasă.
– E departe casa ta?
– Aiurea, e la doi pași, colea, în munții Himalaya. Vrei să vii cu mine, să îți arăt?
Ionică auzise de la școală de munții Himalaya, știa că sunt cei mai înalți din lume și că sunt foarte, foarte departe, pe unde oamenii ajung foarte rar și greu.
– Sigur că vreau! Nu pot să ratez o asemenea ocazie. A propos, pe mine mă cheamă Ionică. Dar pe tine?
– Gogâlțea. Gogâlțea Uriașul. Hai, urcă-te pe umărul meu.
I-a luat lui Ionică o jumătate de oră să se cațere pe umărul uriașului, să nu uităm că era cât un deal. Dar după ce au pornit, peisajul începu să defileze extraordinar de repede. Pașii uriașului erau atât de mari, încât în numai două minute erau pe malul mării. Uriașul o luă prin apa sărată, care îi venea până la brâu, și, cât ai clipi, erau pe malul celălalt. Tot de la geografie, Ionică știa că deja trecuseră în altă țară. Urmară tot felul de câmpii, munți, lacuri mai adânci decât marea, în care chiar și Gogâlțea se ferea să intre, pășind direct peste ele, orașe cu turnuri până la cer sau săpate pe sub pământ, animale ciudate alergând în turme sau singuratice prin câmpii înzăpezite, și tot felul de alte minunății. De exemplu, o casă care umbla singură, aproape la fel de repede ca uriașul, dar din direcție opusă. La balconul casei stătea o babă, mândră ca un pirat, pe care Gogâlțea o salută cu o adâncă reverență. În fine, aș umple vreo două cărți cu toate minunățiile astea, dar ele treceau așa de repede, încât Ionică nu apuca să se mire prea tare.
După nici o oră, terenul deveni din ce în ce mai denivelat, și Gogâlțea încetini, opintindu-se prin niște râpe tot mai mari. Era foarte frig, și Ionică bănui că ajunseseră în munții Himalaya. Într-adevăr, dând colțul după o stâncă înaltă cam cât o mie de blocuri puse una peste alta, Gogâlțea ajunse într-o vale foarte largă. În mod ciudat, era soare și cald, și verdeață peste tot. În mijlocul văii era un mare lac glaciar (adică apa din el venea din gheața de pe vârful munților), iar în jurul lacului erau împrăștiate câteva zeci de colibe. Mă rog, de departe arătau a colibe, dar pe măsură ce se apropiau de ele Ionică își dădu seama că erau mari cât dealurile din satul bunicii. Era, vasăzică, un sat de uriași.

– Trebuie să te prezint Moșilor Satului, așa e regula de politețe la noi, zise Gogâlțea, și trase un fluierat. De fapt, țuguie buzele mari cât crocodilii, și scoase niște sunete ca de trombon sau de sirenă de vapor. Din coliboaie ieșiră uriașii cu mic cu mare, sau, mai bine zis, cu foarte mare cu gigantic. Împreună se îndreptară către o peșteră – nu vă mai zic cât era de mare, ați înțeles, totul acolo era imens. Era și foarte frumos decorată cu covoare împletite din trunchiuri de copaci, și iluminată de niște lustre frumoase, un fel de ciorchini de dovleci.
– Aduc lumină printr-o conductă care vine direct de pe Lună, îi explică Gogâlțea.

Moșii Satului erau niște uriași cu părul alb și cu niște bărbi magnifice, în care sălășuiau stoluri întregi de păsări. Chiar și niște flamgini roz. Și numeroase triburi de maimuțe.

– Fii binevenit, tinere om, în satul nostru. Primim mult prea rar musafiri, glăsui un astfel de uriaș cu barbă-ecosistem. Eu sunt Moșul Moșilor, căpetenie peste ramura de răsărit a uriașilor. Dă-ne voie să îți spunem povestea noastră, așa cum ne cere datina din străbuni să facem mai întâi, cu orice nou-venit pe la noi.
Venim de departe, nici noi nu mai ținem minte de unde. Pe vremea când ne-am așezat pe Pământ, eram singurele ființe cât de cât inteligente. Nici animale nu erau ca acuma, ci numai niște șopârle mari, așa ca noi, dar colorate în toate nuanțele curcubeului, și care nu răgeau, ci glăsuiau melodii tandre și melancolice. Asta era tot ce puteau să facă. Trăiam fericiți. Dar Pâmântul nu se rotise în jurul Soarelui său de nici de șapte milioane de ori când un vrăjitor rău, fie-i numele lui, Bubulaca Strepezilea, pe veci bombănit, se scoborî de pe mătura lui spațială și ne atacă cu o ploaie de meteoriți. Numai cei mai iuți dintre noi au scăpat, dansând printre pietrele care cădeau iute ca gândul, aproape un meteorit în fiecare an, deplasându-se cu un kilometru pe săptămână!

(Ionică deja nu se mai mira de felul ciudat în care estimau uriașii timpul și viteza. Dar să nu îl întrerupem pe Moșul Moșilor.)

– Câți am rămas, ne-am ascuns cu toții aici, continuă Moșul Moșilor. Pe atunci, o vrăjitoare bună din rândurile noastre a făcut o baghetă magică. Iat-o acolo, înfiptă în perete. Tot ea ne-a profețit că într-o zi va veni un uriaș viteaz care ne va salva de vrăjitorul cel rău, astfel încât nu va mai trebui să ne ascundem de el. Și o va face cu ajutorul baghetei. Numai acel viteaz o poate smulge din perete. Mulți am încercat, și n-am reușit. Și de atunci, tot așteptăm să vină viteazul cu pricina!

Ionică se uite bine încotro arăta Moșul, dar nu văzu nimic. Se scotoci prin buzunar până găsi ochelarii cu care vedea departe, și pe care nu voia niciodată să îi pună, și și-i atârnă de urechi. Și ce credeți că văzu? Un bețigaș, mic cât un creion normal, era într-adevăr vârât într-o găurică din stânca peșterii. Ionică se apropie, scoase din găurică bețigașul, și i-l arătă Moșului.

– Ăsta e? Că eu altceva nu văd. Heei, ce v-a apucat de ce ați rămas toți cu gura căscată?

După ce își reveniră din uimire, toți uriașii începură să strige: „Uraaa pentru Ionică!”, și îl luară pe sus și îl aruncară în aer pe băiețelul nostru, având bineînțeles grijă să îl prindă din nou în palme. Ionică înțelese după câteva minute că îl considerau uriașul din profeție, venit să îi apere de vrăjitorul cel rău.

– Dar, măi uriașilor, eu nu sunt deloc uriaș!
– Ei, poate ești mărunțel la trup, dar ai cu siguranță o inimă de gigant! („Gigant” înseamnă un uriaș care li se pare mare chiar și uriașilor.) De altfel, de asta nu reușeam noi să scoatem bagheta magică din perete! Degetele astea ale noastre nu au dibăciei cât să apuce lucruri mai subțiri ca trunchiurile de copac!

Ionică luă atunci bagheta minusculă și o îndreptă către uriași, zicând singura formulă magică de care auzise, și anume, „Abracadabra”.

Și ce să vezi! Uriașii începură toți să se facă din ce în ce mai mici! În numai cinci minute, ajunseră mai mici decât Ionică, practic niște pitici!

Moșul Moșilor zise atunci, de data asta cu o voce foarte subțirică: „Ura din nou! Acum că suntem mici, ne mișcăm atât de repede că nici măcar Bubulaca Strepezilea nu ne mai vede! De-acum, putem pleca de aici și sta oricât pe afară, nu doar câte o mie de ani!”

Ieșind din peșteră, observară că și colibele, cu toate obiectele dintr-însele, se făcuseră mici, ca pentru pitici. Ionică fu invitat la un mare ospăț, unde s-a servit ciorbă de bușteni uscați, friptură de bușteni uscați și tort de scoarță de bușteni uscați. Ionică nu a mâncat foarte mult.

– Ce e, Ionică, ești trist? îl întrebă Gogâlțea, între doi dumicați.
– Nu sunt trist, sunt îngrijorat. Cum mă mai întorc eu acasă dacă voi sunteți pitici? E clar că nu poți să mă mai duci în spate.
– Ba sigur că pot. Ia uite aici.
Și Gogâlțea începu să-și sufle în degetul cel mare. Dintr-o dată, începu să crească din nou, până se făcu uriaș.
– N-am rămas pe veci pitic. Doar că acum, pot să-mi aleg eu dimensiunea dorită, ceea ce e mult mai comod!
Ionică tare mult s-a mai bucurat. În acea seară, Gogâlțea îl duse înapoi în livada bunicii, la timp pentru cină. Și, în zilele și în anii următor, uriașul-pitic îl vizită foarte des, ca să se joace și să pescuiască fâțe împreună, să-și spună povești, și să călătorească peste tot. Și vă voi mai spune și altă dată câteva dintre uimitoarele lor aventuri.

 

Poveștile somnifere sunt doar niște texte aiurite pe care le spun copiilor mei, seara, la culcare, ca să adormim toți mai repede, și le transcriu aici când am timp sau mi le amintesc.

Imaginea cu uriași e de Gustave Doré.

4 thoughts on “Ionică și uriașul

  1. La cat mai multe texte aiurite! V-am descoperit si le citim si noi… Mara are 6 ani si a ras in hohote pe ici pe colo, ba a si recunoscut casa umblatoare.

    1. Sunt foarte onorat că altcineva îmi citește balivernele. Sincer, nici nu credeam că așa ceva e posibil. Mă gândeam că cel mult vor fi descoperite de arheologi ai mileniilor viitoare, și râdeam singur imaginându-mi ce concluzii ar putea trage despre civilizația secolului XXI.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *