Împăratul-Croitor

A fost o dată, este sau va fi (nu se știe sigur) un Împărat-Croitor. I se spunea așa pentru că, în împărăția lui, totul trebuia să fie foarte bine îmbrăcat cu veștminte croșetate din lână colorată. Toți supușii purtau, de când se nășteau și până mureau, salopete tricotate care îi acopereau din cap până în picioare. Nu puteai vedea niciodată cum arată un om fără salopetă, nici dacă era vorba de părinți, soți sau copii. Nou născutul era bine încotoșmănat de niște funcționari împărătești speciali, pe întuneric, din primul minut de viață. Oamenii priveau lumea prin spațiile minuscule dintre firele de lână, și se deosebeau între ei prin culorile și modelele diferite ale salopetelor. De spălat, toți oamenii se spălau îmbrăcați, ceea ce era practic, pentru că astfel se spăla și corpul și haina în același timp. Dacă voiai să arăți altfel, mai trăgeai pe deasupra un alt model de salopetă, dar nu aveai voie niciodată să te dezbraci de vreuna, astfel încât oamenii dornici de schimbare sau care se plictiseau ușor ajungeau să poarte și câte șapte salopete una peste alta. Nu e nevoie să mai spun cât de cald le era. Și oricum, numai unii oameni mari aveau voie să-și schimbe culorile. Copiii – niciodată. La școală, de exemplu, aveai voie doar cu o salopetă albă în partea de sus și neagră în cea de jos. Profesorii nu puteau deosebi un copil de  altul și nici nu voiau să o facă. Primul lucru pe care îl învățai așadar la școală e că un om mic nu e deosebit în niciun fel și că trebuie să muncești foarte mult ca să ai dreptul să fii altfel. Eu unul nu știu dacă asta era o lecție bună sau rea. Voi ce credeți?

Dar v-am zis că, în ținutul Împăratului-Croitor, totul trebuia să fie îmbrăcat. Adică nu doar oamenii. Și câinii, și pisicile, și vacile. Fiecare oaie din turmele nesfârșitede care împărăția avea nevoie ca să înveștmânteze totul, aveau hăinuța ei colorată, peste blană. Împărăția avea vânători speciali care trebuiau să prindă veverițele, tigrii, girafele, lupii, ba chiar și păsările și gângăniile, și să le îmbrace în salopete. Asta se întâmpla foarte rar, pentru că fiarele sălbatice fugiseră demult din împărăție și nimeni nu-și mai amintea de câtă vreme rândunelele, berzele și cocorii nu se mai întorseseră din țările calde. Copacii, iarba și florile nu avuseseră cum să fugă, așa că nu era plop fără gulerul lui roz, nici stejar fără mantie albastră, nici pajiște neacoperită de covoare peste covoare, adunate de-a lungul veacurilor, încât, dacă cuiva i-ar fi dat prin cap să ajungă la iarbă, ar fi trebuit să sape o groapă de un kilometru adâncime. 

Imaginați-vă orice lucru sau vietate. Casele, de pildă. Aveau propriile lor salopete impermeabile. Mingiile sau orice jucărie. La fel. Instrumentele muzicale. Să îmbraci trompetele sau tobele în hăinuțe groase de lână făcea ca muzica să se audă foarte încet și să nu deranjeze pe nimeni. Fiecare pagină de carte era închisă într-un plic de lână. Cuvintele însăși nu aveau voie să fie dezbrăcate, deși, dacă mă întrebați cum faci să îmbraci un cuvânt, o să vă spun că e destul de greu de explicat copiilor. Lasă, să mai creșteți nițel.

Singurul lucru din împărăție care nu putuse fi îmbrăcat pe de-a-ntregul era Soarele. Dar Împăratul-Croitor găsise și pentru asta soluții. În fiecare zi, un car special se plimba pe linia orizontului cu un covor mare și rotund ținut drept pe niște scânduri, care acoperea tot timpul Soarele. Cu Luna fusese mai simplu. Luna e mult mai mică decât Soarele, mai aproape, și nici nu te frige. O echipă de cosmonauți zburau o dată pe an și mai tricotau în jurul ei încă o căciulă de lână colorată. Astfel, majoritatea oamenilor, când se gândeau la Soare și la Lună își imaginau doar petecele rotunde de lână colorată și nici prin cap nu le trecea cât de strălucitoare erau copurile cerești, în spatele „hainelor” lor. Și întreaga lume le era necunoscută oamenilor, pentru că nu vedeau decât cel mai nou strat de haine al ei, și doar cărturarii se ocupau cu straturile mai vechi.

Existau, desigur, momente în care unele lucruri trebuiau dezbrăcate. Dacă voiai să mănânci un măr, de exemplu, cumpărai unui, în hăinuța lui roșie, te duceai în camera de mâncat, care nu avea ferestre și nicio lumină, închideai bine ușa și, în întunericul de nepătruns, dezbrăcai mărul și îl mâncai. Destul de complicat. Din pricina întunericului, oamenii ajunseseră să creadă cu toții că mâncatul e ceva foarte rușinos, care se face mereu de unul singur. Era foarte nepoliticos să vorbești despre mâncat și mâncare.

Ei bine, în acea împărăție, într-un orășel de la marginea plăpumii care era așternută peste ocean, locuia o fetiță pe nume Micșunica. Chiar și învățătoarea de la școală știa cine e Micșunica, pentru că era singura din clasă care punea întrebări ciudate. De ce hainele merelor sunt roșii? „Micșunica!!! E rușine mare să vorbim despre așa ceva! Ai pentru azi un «insuficient»!” De ce n-am voie să mă îmbrac și în altă culoare? „Trebuie să muncești mult pentru asta și, dacă te-ai apuca de pe acum să îmbraci încă o salopetă, ți-ar fi foarte cald, mai ales la cât alergi în recreație, deși știi că e interzis!” De ce îmbrăcăm totul în salopete? „Ce întrebare ciudată! Cum ar fi să nu mai îmbrăcăm lucurile? În scurt timp, ne-am plictisi de vechile lor lor haine, că ele oricum își pierd culoarea. Cu ce ne-am mai ocupa timpul? Ce ștearsă ar fi viața atunci!” Nu asta am vrut să întreb, ar fi zis Micșunica, dar era suficient de isteață ca să își dea seama că la unele întrebări doamna învățătoare nu avea răspuns. Încercase cu părinții ei, dar aceștia erau mai mereu obosiți de la munca la frizeria de oi, și n-aveau chef de întrebări. Nu știau nici cât doamna învățătoare.

Dar Micșunica nu se putea opri din a-și mai pune întrebări. După școală, în drum spre casă, o lua pe un drum ocolit, care trecea pe plaja acoperită de pături. Îi plăcea să simtă briza intrând prin ochiurile mici ale salopetei și își tot imagina răspunsuri năstrușnice la întrebările ei. Poate că hainele merelor erau roșii pentru că și merele erau roșii pe dedesubt. Cum ar fi să dezbrace un măr pe lumină, când n-o vede nimeni? Și, dacă nu sunt roșii, cum or arăta merele? Poate că or avea o culoare necunoscută, îngrozitoare, care ar face-o să viseze urât nopți în șir după aceea! Ce interesant ar fi!

Într-o zi, briza pe care Micșunica o iubea atât de mult începu să bată mai tare decât de obicei. Chiar foarte, foarte tare. Pe o astfel de vreme, toți oamenii stăteau de obicei în casele lor, iar școlile erau închise. Micșunica fu foarte tristă când află că va trebui să stea în camera ei. „Măi să fie, tot am făcut tot felul de șotii până acum, ce mai contează una? Am să ies afară oricum!”

Zis și făcut. Ieși pe fereastră, cum mai făcuse și altă dată, deși nu pe vânt. Fereastra era aproape de ramura bine îmbrăcată a unui tei bătrân, de pe care putea coborî cu grijă până în curte. O porni apoi spre plajă, locul ei preferat. Briza era într-adevăr puternică, dar constată că se poate ține foarte bine pe picioare, nu era niciun pericol să fie luată pe sus. Plapuma de peste mare unduia puternic. Se așeză pe jos într-o rână, privind-o, fascinată de valurile mari de lână. Briza șuiera pe la urechi, încercând parcă să-i spună ceva. „Poate chiar îmi spune, dar eu nu înțeleg pentru că nu folosește cuvinte îmbrăcate, ca oamenii. Oare ce mi-o zice?”

La un moment dat, constatând că Micșunica nu poate pricepe cuvintele ei, briza se necăji. Suflă așa de tare, încât covorul care acoperea soarele flutură ca un steag. Pentru o singură clipă, umbra de peste împărăție făcu loc luminii limpezi a Soarelui. Și singurul om care era afară să o vadă era Micșunica noastră. Micșunica descoperi cât de puternic e Soarele. Înțelese pe dată de ce oamenii îl îmbrăcau: pentru că era foarte greu să privești Soarele direct, fără să te doară ochii.  Dar era în același timp atât de frumos. Poate nu Soarele în sine, căci pe el nici nu prea puteai să îl vezi, gol sau acoperit, ci toate lucrurile din jur, chiar și acoperite de lână tricotată și colorată: cât de frumoase erau culorile luminate de Soare! Se aprindeau și înveseleau cum nu fuseseră niciodată!

Totul dură doar o clipă, apoi covorul se lăsă la loc peste Soare, briza, obosită de efort, se liniști, totul reveni la normal. Micșunica se duse acasă și se strecură în camera ei. În acea noapte, visă doar acea clipă, ca și când ar fi durat ore, zile, ani! Când se trezi, se întrebă dacă clipa aia fusese doar un vis. Apoi își zise că nu contează: dacă a fost vis, atunci nu vrea decât să viseze, chiar și când e trează.

Nu putea să țină secretul ăsta doar pentru ea. Așa că, într-o recreație, la școală, în loc să alerge de zor cum făcea de obicei, le spuse totul prietenilor ei celor mai buni. Bineînțeles că nu o crezură, dar nici nu se speriară și nici nu se supărară pe ea. Ăsta e avantajul copiilor: ei nu se supără chiar ca oamenii mari din tot felul de nimicuri și sunt mult mai curajoși. Așa că Micșunica, când veni iar o zi cu vânt, se strecură din cameră, dar de data asta se întâlni pe plajă cu prietenii ei. Și văzură cu toții cum briza ridică, nu doar covorul de pe Soare, ci și un colț de pe plapuma mării. Văzură valurile înspumate de apă și auziră zgomotul lor așa cum se aude de obicei, nu amuțit ca o șoaptă. Ce s-au mai speriat și bucurat atunci, în același timp! Vorba se răspândi așa de repede încât, a treia oară, aproape toată școala era cu ei pe plajă. A patra oară, aflase deja aproape toată lumea. Cei mai mulți oameni mari se înfuriară și se temură, dar unii dintre ei veniră împreună cu copiii lor pe plajă, ca să vadă cu ochii lor minunea. În scurt timp, părea că nimeni și nimic nu poate opri această practică nouă, a venitului pe plajă în zilele de vânt.

Dar zvonul ei ajunse în sfârșit și la urechile Împăratului-Croitor. El află ultimul, căci prin cele șaptezeci de coroane de lână bine trase pe urechi, nu auzea aproape nimic din ce i se spunea. Și tare se mai înfurie împăratul nostru. Și veni el însuși pe plajă, încotoșmănit în cele șaptezeci de mantii ale sale, de la cei șaptezeci de împărați-croitori dinaintea sa, și însoțit de armata de lui de elită, în stare să croșeteze o pătură groasă cu care să acopere un munte într-o singură oră.

Dar briza îl văzu de departe. Și briza, într-adevăr, era vie și vedea bine, și nimeni nu fusese în stare să o îmbrace pe ea în ceva, căci era făcută doar din vânt și nici nu se vedea. Și briza avu o conversație scurtă cu oceanul, cu Soarele și cu Luna, pentru care, de obicei, o împărăție de-a oamenilor contează mai puțin decât urma unei furnici pe o frunză, dar care de data asta găsiră și ei că lucurile au mers prea departe. Așa că Luna își scoase toate căciulile de pe ea. Cu ajutorul Lunii, oceanul se umflă și el și înghiți plapuma de pe el cu totul. Lumea întreagă putu să-l vadă așa cum e el, imens, albastru și plin de valuri. Iar briza, trăgând putere din oceanul dezvelit, strigă cât putu de tare: „MICȘUNICAAAAA!”. Strigătul ei de luptă se transformă într-un adevărat ciclon (da, exact precum cel din Vrăjitorul din Oz), care smulse hainele de pe Soare, copaci, munți și păsări, și mai ales de pe Împăratul-Croitor și toată oastea lui. Și când toate veștmintele împărătești se duseră, toți văzură cum arăta de fapt împăratul. Adică, văzură că nu văzură nimic. Împăratul era doar un firicel subțire vânt urât-mirositor, care iute se împrăștie și nu mai fi simțit.

Iar oamenii își văzură chipurile și tare mult le mai plăcură.

Și, de atunci, oamenii pot merge în vacanță la mare și pot face plajă și baie în ocean nestingheriți de nimeni. Haine, mai avem, și chiar și Luna își trage pe cap vechea căciulă, dar doar când are ea chef, în nopțile friguroase. Florile, păsările și animalele se mulțumesc cu hainele cu care s-au născut, frumoase și naturale. Și croitori există în continuare. Doar împărați nu mai sunt deși, cine știe, poate o să mai avem. Iar Micșunica a luat premiul întâi cu coroniță la școală.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *