Alina și Frasinul

A fost odată, nu foarte demult, un copac în spatele unui bloc. Mai precis, era un frasin, însă nimeni nu știa asta. Puțini oameni știu numele copacilor. Locuitorii blocului îi spuneau doar „copacul ăla”, și nu-l iubeau deloc. Cu excepția Alinei. Alina avea șapte ani și frasinul era prietenul ei cel mai bun. Dimineața, ramurile îi ciocăneau cu blândețe în geam (Alina stătea la etajul cinci), iar noaptea foșneau atât de plăcut încât fetița nu putea avea decât vise frumoase. Păsări de tot felul locuiau sau doar erau în trecere printre frunzele lui, iar prin scorburi locuiau o familie de veverițe și una de șoricei. Când era veselă și jucăușă, Alina se cățăra pe ramurile de jos, când era mai tristă se așeza pur și simplu la poalele  frasinului și îi povestea, în gând, tot ce o supărase. Frasinul îi citea cu ușurință gândurile, nu se plictisea niciodată, nu o întrerupea, iar la sfârșit îi dădea cele mai bune sfaturi. Tot prin gânduri. Alinuța nu pricepea de ce oamenii mari nu iubeau frasinul, nu-l înțelegeau și, nu numai că nu le păsa de el, ci păreau chiar să îl urască. Unii bombăneau tot timpul că trebuie să măture frunzele care le picau prin balcon. Sau că face prea multă umbră. Că e plin de fiare periculoase, de microbi și găinaț. Că rădăcinile lui sigur strică fundația și țevile.

Cel mai supărat dintre toți era nenea Șăpcălie de la parter. Vedeți voi, nenea Șăpcălie avea o mașină de care era tare mândru. Își petrecea mai tot timpul spălând-o și lustruind-o cu o bucată din piele de căprioară. Când nu îl vedea nimeni, îi dădea mașinii chiar și câte un pupic discret. Alina se gândea că poate mașina era prietena cea mai bună a lui nenea Șăpcălie, că îl ascultă și îl iubește cum o iubea pe ea frasinul. Dar nu știa sigur.

Într-o zi, cu mulți ani în urmă, o crenguță foarte mică din frasin picase pe mașina domnului Șăpcălie. Nu fusese în vreun fel vina frasinului, poate doar a vântului puternic, iar rămurica era chiar foarte mică, cam cât un creion. Dar nenea Șăpcălie făcuse o îngrozitoare criză de nervi. Spunea că mașina avea ditamai o zgârietură, o și arăta oricui trecea pe lângă ea, și oamenii se prefăceau că o văd, pentru că, dacă ziceau că nu o văd, nenea Șăpcălie se înfuria și mai tare. Și de atunci, nenea Șăpcălie prinsese o mare ură pe bietul frasin. Și plănuia tot timpul cum să facă să-l doboare.

Copacul însă nu era supărat pe nenea Șăpcălie. Alina știa că frasinul nu se poate supăra pe nimeni, atât de bun era la suflet. Când nu stătea de vorbă cu Alina, sau cu vietățile din el, stătea de vorbă cu stelele, cu norii și cu vântul, își spuneau povești fantastice din care Alina auzea doar frânturi minunate. Cu alți copaci nu putea sta de vorbă, pentru că frasinul era singurul copac din tot cartierul.

„Cândva am fost mai mulți”, îi povestise Alinei. „Dar oamenii gospodari ne izgonesc. Dacă te uiți prin oraș, vei vedea copaci falnici doar în curțile oamenilor sărmani, care se cuibăresc în umbra lor precum veverițele mele. Se spune că, acum multe veacuri, oamenii și copacii trăiau în pace, erau prieteni, ca noi doi. Și va veni o zi când va fi iar precum demult.”

„Și eu cred” zisese Alina. „Probabil atunci când oamenii nu vor mai uita că au fost copii”.  Auzise că adulții suferă de această ciudată amnezie, citise chiar și „Mary Poppins” despre ea, dar era hotărâtă ca ei să nu i se întâmple.

Într-o zi mohorâtă de toamnă, Alina îl văzu pe nenea Șăpcălie zâmbind pentru prima dată. Mă rog, era mai curând un rânjet înfricoșător. Flutura o hârtie în mână. 

„Gata, am obținut aprobarea! De la primărie! Mâine vin să taie copacul ăsta blestemat!”

Alina simți cum o mare frică și tristețe i se cuibărește în piept. Fugi repede să ceară ajutorul părinților ei. Tatăl ei îi spuse că știa, și că, din păcate, nu e nimic de făcut. Toți locuitorii din bloc fuseseră de acord. O mângâie pe Alina pe cap și încercă să o liniștească, dar Alina nu-și putea stăpâni lacrimile. Coborî scările în goana mare și nu se opri până nu luă în brațe frasinul, strângându-i trunchiul cât putea ea de tare. 

„Nu o să-ți dau niciodată drumul!” 

Apoi plângea în hohote. O ploaie măruntă cădea din cer, iar lacrimile ei se amestecară cu stropii de ploaie și se scurseră până la rădăcinile frasinului. Alina plânse până când nu mai putu. Părinții ei veniră să o roage să intre în casă, dar ea nu voia. Așa că stătură toți trei în ploaie, sub ramurile copacului. Frasinul fu cel care până la urmă o rugă pe Alina să nu-și facă griji.

„Nu sunt așa de ușor de tăiat, să știi. Du-te în cuibul tău, chiar nu aș vrea să răcești”.

Mai întâi, Alina nu a vrut, dar atât de blând și zâmbitor îi vorbi frasinul gândurilor ei, că un grăunte de speranță îi încolți în minte, și acceptă să se ducă la culcare. Precum toți copiii, adormi repede. Dar, pentru prima dată în viața ei, avu vise urâte și încâlcite. Se făcea că un mare război izbucnise între oameni și copaci. Oamenii arătau ca niște monștri, îmbrăcați în blănuri și înarmați cu topoare, copacii arătau ca niște uriași cumpliți, măturând totul în cale cu ramurile ascuțite și grele. În vis nu mai exista Soare, nici stele, doar un cer negru și un vânt înghețat și urât mirositor. Iar Alina însăși era singură în vis, fără părinți, fără frasinul ei, căutând disperată adăpost.

Când se trezi și își dădu seama că visase, mai întâi se simți ușurată. Apoi își aduse aminte de frasinul ei și toată frica și tristețea o curpinseră din nou. În sfârșit, își dădu seama că în casă era neobișnuit de întuneric. Se uită la ceas, era ora nouă, Soarele ar fi trebuit să fie sus pe cer. Se gândi că încă visează, apoi, mai rău, se gândi că visul devenise realitate. Se ridică din pat și descoperi că nici părinții ei nu știau ce se întâmplă. Se îmbrăcară repede și coborâră în spatele blocului. 

Acolo crescuse, peste noapte, o pădure. Stejari falnici, care păreau să aibă cinci sute de ani, brazi cu vârfurile înzăpezite, fagi roșiatici. Pădurea se întindea pe toată strada, cât vedeai cu ochii. Oamenii ieșiseră din case și se frecau la ochi, muți de uimire. Tot văzduhul era plin de cântecul păsărilor sălbatice, de la munte. 

Alina simți cum cineva îi atinge cu blândețe umărul, Era o ramură de stejar. 

„Mulțumim că ne-ai chemat, copil de om” se auzi o voce groasă și adâncă precum un tunet, în gândurile ei. 

„Mi-am dorit din suflet să veniți!” răspunse Alina. „Dar cum v-am chemat? Nici nu îmi dau seama cum am făcut!”

„În adâncul pământului, toate rădăcinile copacilor se întâlnesc. Lacrimile tale au călătorit pe calea rădăcinilor, au ajuns la noi și ne-au spus toată povestea. Și iată-ne veniți să ne ajutăm fratele.”

Frasinul nu-și mai încăpea în scoarță de bucurie. Își împletea de zor ramurile cu cele ale pădurii de peste noapte, vorbind cu toată lumea, râzând, povestind, așa cum doar copacii știu să o facă. 

„Și veți rămâne aici?” întrebă plină de speranță Alina.

„Nu. Ne vom lua fratele și ne vom întoarce în codrii noștri, departe de oameni și de topoarele lor.”

„Dar vă rog din suflet, mai rămâneți măcar o vreme! Ce o să mă fac eu fără frasinul meu? Și cum o să mă bucur știind acum ce păduri frumoase există și cât de departe sunt?”

Iar copacii o ascultară. Desigur, nu plănuiau să rămână pe veci în cartierul Alinei. Dar, pentru copaci, un an sau un veac trec foarte repede. Așa că se hotărâră să mai stea. Un an, sau un veac.

Vestea apariției cartierului împădurit al Alinei se răspândi în toată lumea, În el, oamenii, de voie, de nevoie, învățară să trăiască în pace cu copacii. Nenea Șăpcălie trebui să își cumpere o bicicletă, căci mașina lui, nu se știe cum, stătea acum înfiptă în vârful unui brad, la cinsprezece metri înălțime. Și îndrăgi bicicleta chiar mai mult decât îndrăgise mașina.

Tot cartierul deveni un mare și minunat loc de joacă pentru copiii de acolo. Și toți învățară să vorbească cu copacii. Nu e de altfel greu, trebuie doar să îți folosești imaginația. Nici eu nu știu de ce oamenii mari cred că imaginația e un fel de minciună. 

Și uite așa, totul se termină cu bine, așa cum doar în povești se întâmplă. Și poveștile nu mint niciodată.

(Imaginea: Dejun sub frasin, de Evelyn Page, pictoriță neozeelandeză, 1889-1988

2 thoughts on “Alina și Frasinul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *